Categorie: Opinie

Petrecerea încă nu a început

Prima etapă din Premier League a început în forță: Liverpool vs. Bournemouth a fost un meci cu de toate care anunța un weekend de fotbal spectaculos. Dar pe măsură ce weekend-ul a avansat, spectacolul a tot scăzut în intensitate, atingând „apogeul” într-un Manchester United vs. Arsenal care a pus mai mult accentul pe minusurile celor două cluburi, într-un meci lipsit de ritm în ceea ce, în alte vremuri sau alt context, ar fi fost partida etapei. 

Cel mai frumos lucru din această etapă a fost poate unitatea cluburilor în al comemora pe Diogo Jota.

Dincolo de asta, prima rundă ne-a confirmat mai mult trendurile pe care le-am văzut de-a lungul verii, fără vreo surpriză majoră, dacă mă întrebați pe mine. Au fost și câteva dezamăgiri, pe care încerc să le explic mai jos. 

Business as usual la vârful clasamentului

Așa cum probabil ne așteptam, cele trei principale favorite la titlu au început în forță după ce fiecare a avut o vară plină. Arsenal, Liverpool și Manchester City au obținut fiecare câte trei puncte, chiar dacă evoluțiile lor au fost foarte diferite. Este greu să judecăm cine este favorit atât de devreme, mai ales pentru că valoarea echipelor pe care le-au înfruntat este foarte diferită: 

• City a avut probabil cel mai ușor meci, în fața unui Wolves care încă încearcă să treacă peste pierderea celor mai importanți jucători, Matheus Cunha și Ait-Nouri. 
• Liverpool a avut o victorie cu emoții, dar cel puțin de la mijloc în sus a arătat foarte bine, asta în fața unei formații care, chiar dacă și-a pierdut aproape toată defensiva peste vară, încă arată ca o echipă solidă sub comanda lui Iraola
• Arsenal, în ciuda victoriei, a arătat cel mai rău dintre favoritele la titlu, mai ales în atac, unde au fost total lipsiți de inspirație. Au avut poate și cel mai greu meci, dar asta nu scuză lipsa totală de creativitate din față. Rămâne de văzut dacă este doar o perioadă de adaptare la jocul în jurul lui Gyokeres sau o problemă generală care continuă să persiste din sezoanele anterioare. 

Situații diferite, dar toate au plecat acasă cu cele trei puncte. În mod paradoxal, Liverpool și în mod special Arsenal par să iasă cel mai bine din această etapă: în ciuda unor minusuri clare în jocul lor, cele două formații tot au reușit victoria. Iar câștigarea meciurilor și atunci când joci slab este probabil o necesitate pentru orice echipă ce aspiră la titlu. 

Avem o luptă pentru retrogradare anul acesta

Poate cea mai bună veste din acest weekend este că echipele nou promovate au șanse mari să ne ofere mai multe emoții în subsolul clasamentului și să tragă după ele alte formații în lupta pentru retrogradare. Chiar dacă Burnley a fost învinsă ușor, celelalte două echipe, în contexte mult mai favorabile, au reușit să se ridice la nivelul așteptărilor construite peste vară și să ne demonstreze că încă mai există speranță pentru cine vine din Championship.

• Sunderland a fost clar surpriza plăcută a etapei. Nu mă surprinde victoria lor, cât scorul și mai ales maniera în care au jucat. Chiar dacă au avut 7 jucători aduși în această vară, a arătat ca o echipă care știe foarte bine ce stil de joc vrea să aibă și cum să-l pună în practică
• Leeds, cu mai puține schimbări decât Sunderland, a arătat și ea foarte bine, chiar dacă golul a fost unul controversat. Dincolo de acest aspect, Leeds a făcut un meci în care a părut sigură pe ea în defensivă, capabilă să construiască cu calm, lucru pe care multe echipe din a doua parte a clasamentului în sezonul trecut nu-l pot spune.

Mai importante decât victoriile lui Leeds și Sunderland sunt echipele împotriva cărora au venit acestea: West Ham și Everton, formații aflate deja în zona discuțiilor despre retrogradare. Evoluțiile lor modeste în fața unor nou-promovate lasă impresia unui sezon complicat. În aceste condiții, punctele adunate acum ar putea avea o greutate mai mare la final decât entuziasmul de moment sugerează. 

Rămâne de văzut dacă și Burnley va reuși să repete performanța rivalelor sale în etapele ce urmează. Pentru moment, este greu să-i judecăm prea dur după meciul împotriva lui Spurs, o echipă care clar a vrut să-și impresioneze fanii în primul meci jucat acasă sub comanda lui Thomas Frank. Tocmai pentru că este doar primul, și împotriva lui Burnley, nu este bine nici să-i lăudăm prea mult pe cei de la Tottenham. Echipa a arătat bine, dar istoria ne spune că Spurs au avut mai multe sezoane în care au început bine o campanie, doar ca să se prăbușească în clasament la fel de ușor cum au urcat. 

Cine a dezamăgit

Am avut două echipe care m-au surprins negativ în weekend. 

Prima dintre ele este Brighton, egală în minutul 96 de Fulham prin Rodrigo Muniz, fotbalist care probabil va părăsi Craven Cottage până la finalul lunii. Una dintre problemele principale ale echipei Fabian Hurzeler în sezonul trecut a fost că nu au reușit să ducă la capăt performanțele bune, pierzând peste 20 de puncte din poziții în care conduceau meciul. 

Având în vedere experiența pe care te-ai așteptat să o aibă după un sezon în Premier League, precum și un lot fără accidentări majore, care să-i permită să aducă întăriri de pe bancă, credeam că Brighton nu va mai repeta foarte des asemenea situații. Clar nu mă așteptam la această situație chiar din prima etapă. Dincolo de meritele lui Fulham, trebuie spus că pescărușii încă arată ca o echipă imatură din acest punct de vedere.

Aston Villa a fost o altă dezamăgire – o echipă incapabilă să-și creeze ocazii de gol și fără niciun stil de joc clar în meciul împotriva celor de la Newcastle, chiar dacă vorbim de un lot de jucători cu experiență care au deja mai bine de 2 sezoane de când lucrează în principiu în aceeași formulă sub comanda lui Unai Emery. Mai concret, Villa a părut ca o echipă care are nevoie de întăriri, lucru puțin probabil ținând cont de constrângerile financiare sub care se află. 

La polul opus trebuie menționată Newcastle, care a dominat clar jocul, mai ales la mijlocul terenului. Dar aici nu este nicio surpriză întrucât primul 11 al lui Howe este unul dintre cele mai bune din Premier League. Provocarea pentru ei o să înceapă din septembrie, când trebuie să includă și meciurile de Champions League în programul echipei.

Cine arată mai bine decât mă așteptam

Chiar dacă au avut un adversar facil, cu un Brentford care încă se reface după pierderile din vară, Nottingham Forest pare să nu fie afectată de plecarea lui Elanga și pare capabilă să fie pentru un al doilea sezon la rând în zona cupelor europene. Dincolo de rezultat, Nottingham a reușit o partidă în care a avut constant mingea la picior și a încercat să construiască cu calm, un element care arată că Nuno Espirito Santos pregătește o echipă mai flexibilă din punct de vedere tactic față de sezonul trecut, când contraacturile erau arma principală (și poate singura) pentru Forest.

Pe lângă performanța de pe teren, Nottingham a cheltuit peste weekend aproape 100 de milioane de euro pentru trei fotbaliști care să întărească atacul pădurarilor: Arnaud Kalimuendo, James McAtee și Omari Hutchinson sunt jucători dinamici de care echipa avea nevoie pentru meciurile din trei în trei zile care urmează, cel puțin până în ianuarie.

Un meci poate nu foarte spectaculos, evoluția lui Crystal Palace împotriva lui Chelsea de pe Stamford Bridge a demonstrat că, în ciuda tuturor obstacolelor, Oliver Glasner construiește o echipă foarte greu de învins. Fără noi transferuri, formația sa a arătat că nu ai nevoie de jucători noi ca să rămâi cel puțin la standardul setat la începutul anului. Chiar dacă-i vor pierde pe Eze sau Guehi (sau amândoi), Palace arată ca o echipă sigură pe parcursul său, pe ceea ce vrea să joace și cum poate să progreseze. Este ceea ce mă așteptam să văd mai mult de la Aston Villa, dar în orice caz, mă bucur să văd că răbdarea și încrederea acordată lui Glasner dau roade.

Un sezon nou, aceleași echipe

Două echipe par că nu s-au schimbat deloc, dar impresia pe care au lăsat-o fiecare este destul de diferită. Pe de-o parte, Chelsea a reușit să fie aceeași echipă trece greu peste o linie defensivă joasă, în ciuda faptului că i-au adus pe Joao Pedro, Liam Delap, Estevao sau Jamie Gittens. Desigur, au întâlnit o echipă foarte bună și au avut parte de doar două săptămâni de pregătire după Campionatul Mondial al Cluburilor, dar în același timp poate să fie și o problemă de sistem, nu de lot. 

La polul opus, Bournemouth este una dintre echipele care iese cu capul sus după această primă etapă, chiar dacă a fost învinsă. Iraola a demonstrat că formația sa poate în continuare să joace un fotbal dinamic, agresiv, fizic și plăcut ochiului, chiar dacă vineri seara pe Anfield a avut nu mai puțin de 5 jucători accidentați și o apărare decimată de plecări. Sunt toate semnele că Bournemouth să fie o echipă solidă de mijlocul clasamentului, chiar și fără Kepa, Kerkez, Huijsen sau Zabarnyi. 

Și la final – Manchester United. Așa cum am tot spus, este greu să judecăm o echipă după prima etapă. Desigur, jocul lui United a părut mai bun decât în sezonul trecut, cu Mbeumo și mai ales Cunha aducând mult mai multă creativitate în jumătatea adversă, dar problemele mari încă par să fie acolo: lipsa de încredere, incapacitatea de a finaliza ocaziile create, un mijloc fragil pe faza defensivă și neîncrederea portarului la faze fixe sunt toate aspecte cunoscute nu doar de sezonul trecut, ci cu mult dinaintea lui Amorim. 

Per total, multă mișcare degeaba în atac doar ca să pierzi meciul pe o greșeală dintr-o fază fixă pare să fie cel mai bun rezumat al lui Manchester United din ultimii ani. Jocul bun poate să indice că victoriile o să urmeze și ele pentru United, dar încă nu-mi este clar dacă asta va dura câteva etape în plus sau câteva sezoane. 

Bătălia de la vârful clasamentului Premier League este de mult timp o luptă cu circuit închis.

Dacă ne uităm la cele 22 de sezoane desfășurate între 2000 și 2022, au existat un total de 91 de locuri eligibile* pentru calificarea în UCL. Din aceste 91 de locuri, în 87 dintre ele s-au calificat echipele din „Top 6”: Arsenal, Chelsea, Liverpool, Manchester City, Manchester United și Tottenham Spurs.

Accesul la cea mai bogată competiție din lume a fost timp de 20 de ani o afacere pentru cele mai bogate echipei. **

Însă, ultimele sezoane au adus două echipe noi în peisajul echipelor de top din Anglia. Aston Villa, în 2024, și Newcastle, în 2023 și 2025, au reușit să spargă hegemonia formațiilor din Londra, Manchester și Liverpool. Ambele sunt cluburi cu ambiții puternice de a se lupta pe termen lung cu puterile consacrate din Premier League, și nu numai, iar investițiile lor din ultimele sezoane demonstrează această dorință. 

Dar ultimele săptămâni au adus frustrări imense pe Villa Park și St.James. Ambele formații se luptă în această vară cu imposibilitatea de a sparge zidul format în jurul echipelor din top 6 prin puterea financiară, atracția globală și imaginea de putere proiectată de care se bucură cele mai bogate cluburi din Anglia.

În următoarele două articole vom analiza situația fiecăreia, începând cu cei de la Aston Villa.

Limitele PSR și frustrările lui Aston Villa

În urmă cu două luni, Aston Villa pierdea cu 2 la 0 în fața lui Manchester United și rata la limită calificarea în UEFA Champions League din cauza golaverajului mai mic decât a celor de la Newcastle. Dincolo de dezamăgirea de pe teren, înfrângerea de pe Old Trafford ridica o întrebare cu care conducerea lui Villa spera să nu se confrunte: cum vor acoperi gaura din bugetul clubului? 

Acum, Aston Villa, rămasă fără veniturile din Champions League pe care le-a avut anul trecut, este nevoită să reducă bugetul echipei drastic.

Soluția pentru a-i împăca pe cei din Premier League a fost una simplă, dar a adus o imagine proastă clubului: la sfârșitul lunii iunie Villa a vândut echipa feminină către o altă firmă a propriilor patroni, generând astfel o sursă suplimentară de venit să-i ajute să se încadreze în pierderile maxime de 105 milioane de lire sterline în ultimii 3 ani cerute de Premier League.

Problema mai mare este să-i mulțumească pe cei de la UEFA, care deja au anunțat sancțiuni de 11 milioane de euro pentru clubul din Birmingham în urma încălcărilor regulamentelor financiare din sezonul 2024-25, cu alte eventuale 15 milioane dacă Villa va recidiva oricând în următoarele trei sezoane.

Pentru sezonul ce urmează să înceapă, Aston Villa trebuie să reducă nivelul salarial al echipei pentru a se încadra în limita de 70% din veniturile totale ale clubului, așa cum cere UEFA. Asta înseamnă că Villa va fi nevoită să renunțe la o parte dintre jucătorii actuali, să oprească pentru moment eventuale transferuri care ar crește costurile lotului și să aducă în schimb jucători mai tineri, de potențial, cu salarii mai mici.

Rashford și Asensio, doi dintre favoriții antrenorului Unai Emery, s-au întors la cluburile de origine deoarece Villa nu le poate susține salariile. Kaine Kesler-Hayden, Enzo Barrenechea, Robin Olsen, Philippe Coutinho, Oliwier Zych și Kortney Hause au fost lăsați să plece liberi de contract sau pe sume foarte mici, mai mult pentru a elibera bugetul de salarii. În locul lor, clubul a reușit să transfere doar trei jucători tineri (Yasin Özcan, Jaydee Canvot și Modou Kéba Cissé) și un portar de rezervă (Marco Bizot) pentru o sumă totală de 12 milioane de euro. 

Situația rămâne incertă pentru mai mulți jucători importanți care au fost în lotul pentru turneul de presezon, printre care Digne, Buendia, Ramsey, Leon Bailey, dar și vedetele Ollie Watkins și Morgan Rodgers, toți fiind potențiali candidați pentru o plecare. În cel mai optimist scenariu, Aston Villa va pierde doar câțiva jucători de lot, care vor fi înlocuiți cu jucători tineri, lipsiți de experiență.

Într-un scenariu mai pesimist însă, Unai Emery va fi nevoit să atace calificarea în Liga Campionilor fără piese-cheie precum Martínez, Rodgers sau Watkins – jucători care formează în prezent nucleul de bază al echipei.

Cum a ajuns Villa în această situație?

Este clar că fără o infuzie de capital puternic nicio grupare nu poate sparge hegemonia top 6. Actualele reguli financiare blochează investițiile masive pe care Aston Villa încearcă să le facă pentru a crește rezultatele echipei și în același timp, sursele de venit pe care le produce gruparea. 

Atât Premier League, cât și UEFA impun aceleași reguli financiare tuturor, condiționând investițiile de veniturile existente ale fiecărui club. Însă o limită de 70% din venituri, cât permite UEFA pentru alocarea de fonduri în lot (transferuri,salarii,bonusuri,etc.), înseamnă ceva complet diferit pentru fiecare echipă: 70% din 275 milioane, veniturile lui Villa în 2023/24, nu se compară cu 70% din 617 milioane, veniturile lui Liverpool. 

Prin urmare, Villa trebuie să se raporteze constant la veniturile actuale, nu la puterea de cumpărare pe care actuala conducere al grupului de investiții V Sports o are și este dispusă să investească pentru a crește clubul. 

Astfel, regulamentele financiare din fotbal care, chiar dacă au fost gândite inițial pentru a opri infuziile de capital nechibzuite ale celor mai bogate cluburi, par să aibă efectul exact invers și să oprească echipele care încerc să ajungă din urmă echipele deja consacrate. 

Obiectivul rămâne același

Vestea bună pentru fanii lui Villa este că echipa rămâne sub conducerea tandemului Emery–Monchi, un duo care a avut un parteneriat de succes la Sevilla între 2013 și 2016 — probabil cea mai bună perioadă din istoria clubului andaluz. Cei doi beneficiază în continuare de sprijinul financiar al grupului de investiții V Sports, condus de miliardarii Wes Edens și Nassef Sawiris. În pofida provocărilor întâmpinate, investitorii își păstrează încrederea în direcția în care se îndreaptă echipa și au planuri ambițioase, inclusiv modernizarea stadionului Villa Park, care ar urma să aibă o capacitate de peste 50.000 de locuri.

Dorința de a continua proiectul început se vede și din noul contract semnat de Boubacar Kamara, dar și din respingerea oricăror negocieri pentru vânzarea lui Ollie Watkins, cel puțin până în prezent. Păstrarea jucătorilor care au contribuit deja la parcursul lui Villa până în sferturile Champions League anul acesta reprezintă clar prioritatea clubului și o declarație către celelalte echipe rivale că Villa vrea să rămână în topul Premier League și în sezoanele ce urmează. 

Poziția lui Villa pare clară: vânzarea echipei feminine reprezintă un semnal că vara aceasta, în ciuda problemelor financiare, vor pleca doar jucătorii de care Villa consideră că se poate despărți fără să afecteze traiectoria echipei către performnață. Jucători de bază, precum Kamara, Watkins sau Rodgers, pentru care găsești greu un înlocuitor, nu sunt de vânzare. 

Aston Villa se află în fața primei provocări mari din proiectul lor către succes, în care echilibrul financiar și ambițiile pe termen lung trebuie gestionate cu mare atenție. Obstacolele întâlnite, mai ales cele impuse de regulamentele financiare, pun presiune pe un club care până acum doar a depășit așteptările fanilor neutri.

Villa are acum nevoie de rezultate concrete pe teren pentru a justifica sacrificiile și eforturile făcute în această vară pentru a păstra lotul din sezonul trecut. Ratarea unei noi calificări în Champions League nu va mai putea fi salvată de contabili, iar succesul pe teren este esențial pentru a recâștiga și consolida stabilitatea financiară a clubului.

*În sezonul 2000/01 doar primele trei echipe erau calificate automat, din sezonul 2001/02 Premier League a beneficiat de 4 echipe calificate, inițial 3 direct în grupe și a 4-a clasă în etapele preliminarii, ulterior toate 4 calificate direct în grupe)
** Cele patru excepții sunt Leeds în 2001, Newcastle United de două ori, în 2002 și 2003, Everton în sezonul 2004-2005 și Leicester în 2015/2016, când a devenit campioană.

În aprilie 2021, lumea fotbalului a fost zguduită de inițiativa mai multor cluburi de elită de a crea Super League – o competiție închisă, gândită mai degrabă pentru maximizarea profitului decât pentru meritul sportiv. Deși proiectul a fost abandonat rapid în fața reacției publicului și a suporterilor, momentul a expus o fisură profundă în structura fotbalului modern: ideea că un grup restrâns de patroni, deconectați de la realitățile locale, poate reconfigura fotbalul european după propriile interese economice, fără consultarea comunităților care au construit aceste cluburi de-a lungul generațiilor.

Această încercare nu a făcut decât să scoată la lumină probleme mai vechi, în special din fotbalul englez, unde conducerea unor cluburi a fost adesea marcată de decizii iresponsabile. Exemple precum Sunderland, QPR, Portsmouth sau Sheffield Wednesday arată cât de vulnerabil poate deveni un club în fața unor patroni care urmăresc câștiguri rapide, ignorând rolul social și identitar al echipei.

Răspunsul autorităților britanice

Toate aceste provocări au dus la reînnoirea apelurilor pentru o reformă profundă a modului în care este guvernat fotbalul englez. În aprilie 2021, a fost lansată o analiză independentă condusă de suporteri — Fan-Led Review of Football Governance — menită să identifice soluții pentru îmbunătățirea guvernanței, proprietății și sustenabilității financiare a cluburilor.

Analiza a rezultat într-o serie de 10 recomandări ce au fost reluate într-un document oficial publicat în februarie 2023: Un viitor sustenabil – Reforma guvernanței fotbalului de club. Raportul subliniază că fotbalul de astăzi se confruntă cu efectele finale ale unei gestionări defectuoase care durează de zeci de ani. Aceste inițiative au dus, în cele din urmă, la elaborarea unui proiectul de lege care să regleze modul în care funcționează fotbalul din Anglia, susținut de principalele partide politice din Regatul Britanic, Partidul Conservator și cel Partidul Laburist.

În acest context, Parlamentul britanic a votat la începutul lunii iulie 2025 Football Governance Bill – o lege menită să asigure buna guvernare a cluburilor din primele cinci divizii ale fotbalului englez: Premier League, Championship, League One, League Two și National League. Legea nu răspunde doar pericolului reprezentat de Super League, ci urmărește să asigure că, într-o lume în care fotbalul devine tot mai mult un calcul financiar, echipele mai mici pot rămâne stabile și sustenabile, fără să-și piardă identitatea sau legătura cu comunitățile din care fac parte.

Independent Football Regulator (IFR)

Legea proaspăt votată, așa cum este în stadiul actual, aproape de faza de promulgare, se învârte în jurul a două elemente cheie: un Independent Football Regulator (IFR) și un sistem de licență.

Votul parlamentarilor creează practic un cadru legal pentru înființarea și funcționarea unei noi structuri în lumea fotbalului britanic, un Regulator Independent de Fotbal care să monitorizeze, reglementeze, licențieze și, eventual, să sancționeze modul în care cluburile din primele cinci divizii operează din punct de vedere financiar și organizațional.

Important de reținut, IFR nu va avea atribuții sportive, acestea urmând să rămână în continuare în responsabilitatea Premier League, English Football League (EFL) sau a Federației Engleze (FA).

Sistemul de licență

Noul regulator IFR va avea un rol decizional într-un sistem de licențiere nou, creat prin această lege, care introduce un mecanism clar prin care cluburile trebuie să respecte un set de reguli și principii pentru a putea participa în competițiile interne. Dacă o echipă dovedește responsabilitate, stabilitate economică și respect față de identitatea sa istorică, atunci poate primi licența din partea IFR pentru a participa în competițiile interne din Anglia.

În situația în care conducerea unui club duce echipa spre faliment sau se abate grav de la valorile și identitatea acesteia, IFR are autoritatea de a interveni prin a emite planuri de remediere, a interzice anumite tipuri de cheltuieli (transferuri sau investiții masive) și chiar eliminarea unor persoane din funcțiile de conducere ale unui club. În ultimă instanță, IFR poate să retragă licența unui club, ceea ce înseamnă automat excluderea din orice competiție internă.

Revine fotbalul fanilor?

În momentul în care legea a fost aprobată în Camera Comunelor, Lisa Nancy, ministrul pentru Cultură, Media și Sport, declara următoarele: „Sunt mândră să fac parte din echipa câștigătoare care a pus suporterii înapoi pe teren, în inima fotbalului, acolo unde le este locul.” 

Dar revine cu adevărat fotbalul în mâinile fanilor prin această lege? Răspunsul, pe scurt, este: nu neapărat.

Trebuie din capul locului să stabilim câteva așteptări realiste: fotbalul din Anglia nu va ajunge în viitorul apropiat să fie condus așa cum sunt echipele din Bundesliga, de exemplu, unde fanii au un vot direct și chiar decisiv în modul în care este administrat un club. IFR poate să se asigure că nu mai există conducători care vin și aduc în faliment o echipă de fotbal, dar, dincolo de acest aspect, puterea de decizie va rămâne în mâinile celor care cumpără un club.

Patronii străini și fondurile de investiții care preiau conducerea echipelor vor continua să domine peisajul englez, dar IFR va avea un rol mult mai determinant în a decide dacă un potențial cumpărător are capacitatea financiară și responsabilitatea morală de a prelua un club, atât la momentul achiziției, cât și ulterior.

Prin urmare, fanii vor rămâne în continuare cu un rol consultativ cel mult, dar într-un cadru mai bine definit de către noua lege. Aceasta va obliga cluburile să publice datele financiare anuale și o listă cu membrii ce au rol decizional în cadrul clubului, pentru ca suporterii să aibă o imagine clară despre situația echipei și a celor responsabili de ea.

Dar, mai important poate, pentru fanii care sunt interesați de situația de pe teren, Football Governance Bill obligă cluburile să consulte comunitatea de suporteri înainte de a lua decizii vitale în ceea ce privește identitatea clubului. Nicio echipă din Anglia nu va putea să schimbe următoarele elemente până nu demonstrează că s-a consultat și a luat în considerare părerea suporterilor în decizia finală:

• Schimbarea numelui clubului
• Schimbarea stemei sau a culorilor
• Mutarea clubului într-o altă locație
• Vânzarea stadionului sau a terenului propriu

Astfel, legea prevede mecanisme prin care se asigure că, indiferent de planurile unor investitori, elemente cheie ale unui club (numele, stema, culorile, stadionul, infrastructura etc.) nu vor fi schimbate atâta timp cât fanii nu își doresc acest lucru.

Ce atribuții mai are IFR

Pe lângă rolul său în sistemul de licențiere, IFR are o serie de atribuții esențiale menite să asigure echitatea și responsabilitatea cluburilor, atât la nivel individual, în cadrul fiecărei echipe, cât și la nivel structural, în întregul fotbal englez.

Unul dintre cele mai importante instrumente pe care IFR le deține este posibilitatea de a ridica licența unui club în cazul în care acesta decide să participe într-o competiție neaprobată oficial, cum ar fi Super League. O ligă este considerată neaprobată dacă încalcă criterii esențiale, precum: ignorarea accesului pe bază de merit (fără promovare sau retrogradare), crearea unui risc financiar sistemic, nerespectarea structurilor naționale de guvernanță (FA, EFL, UEFA/IFR) și afectarea intereselor suporterilor sau comunității. În astfel de cazuri, cluburile care aleg să participe în ligi neaprobate sunt automat excluse din competițiile interne.

În plus, IFR joacă un rol activ în asigurarea unei distribuții echitabile a resurselor financiare între toate nivelurile fotbalului englez. De exemplu, în situațiile în care Premier League și English Football League (EFL) nu reușesc să ajungă la un acord voluntar privind împărțirea veniturilor provenite din drepturile TV, IFR are autoritatea de a interveni și de a stabili procentul din aceste sume care trebuie alocat cluburilor din ligile inferioare, pentru a susține competitivitatea și sustenabilitatea întregului ecosistem fotbalistic.

Unde nu este legea clară

Trebuie clarificat că inițiativa britanică de a opri direcția actuală în care merge fotbalul, către o sursă de venituri pentru cei bogați, lipsită de identitate și viziune, este de apreciat. Majoritatea propunerilor sunt nu numai de bun-simț, dar și binevenite într-un context în care fotbalul este asaltat de către națiuni autocrate sau miliardari rupți sau dezinteresați de realitatea fenomenului.

Cu toate acestea, chiar dacă noua lege și înființarea IFR marchează un pas important spre o guvernare mai responsabilă în fotbalul englez, rămân încă destule semne de întrebare legate de aplicarea concretă a acestor măsuri.

Una dintre cele mai mari vulnerabilități ale legii este lipsa unor limite clare care să definească ce înseamnă, în mod obiectiv, un club bine sau prost condus. În timp ce reguli precum PSR (Profit and Sustainability Rules) impun un plafon financiar clar — cum ar fi pierderi de maximum 105 milioane de lire în decursul a trei sezoane — IFR funcționează pe criterii mai generale, care nu sunt încă suficient de transparente. Asta ridică o întrebare importantă: poate IFR să acționeze independent de structurile deja existente, precum Premier League sau EFL? Dacă un club respectă regulamentul financiar al Premier League, dar încalcă regulile IFR, poate fi sancționat? Sau viceversa? Cine are cuvântul final și de ce?

Problema cea mai mare pe care o văd la acest nou sistem este lipsa de claritate despre ce se întâmplă odată ce un club își pierde licența. Ridicarea licenței trebuie să fie cea mai severă măsură prin care autoritatea să oblige un patron să vândă clubul pe care l-a condus defectuos.

Dar cum se va gestiona reintegrarea sportivă a unui club căruia i-a fost retrasă licența? Dacă o echipă din Championship își pierde licența și este suspendată timp de două sezoane, dar sportiv ea nu a fost retrogradată, va avea dreptul să revină sub o nouă conducere înapoi direct în Championship? Sau va fi retrogradată automat către League One, League Two sau o altă ligă inferioară? Cine va decide acest lucru și pe ce considerente?

Lipsa unor reguli clare în aceste cazuri poate genera confuzie și conflicte. În plus, prevederea care sancționează aderarea la o ligă disidentă, precum o Super League, prin retragerea licenței în competițiile engleze, implică un risc major: cluburile forțate să aleagă ar putea opta definitiv pentru competiții externe mai profitabile, ceea ce ar slăbi ireversibil Premier League — exact ceea ce IFR încearcă să prevină.

Totul depinde de Premier League

Iar aici apare problema centrală: acest nou sistem va funcționa doar dacă echipele din Premier League îl vor accepta. Obligații precum redistribuirea veniturilor, consultarea reală a fanilor sau limitarea deciziilor majore pot deveni motive de revoltă pentru cele mai mari cluburi. Dacă se vor simți dezavantajate, nu vor ezita să amenințe cu retragerea sau chiar cu ruperea de fotbalul tradițional — un scenariu periculos, având în vedere că întreaga piramidă fotbalistică din Anglia depinde financiar de Premier League.

Odată ce legea va fi promulgată, IFR va avea la dispoziție 18 luni pentru a-și crea structurile necesare și pentru a veni cu un raport complet despre starea fotbalului și măsurile pe care și le propune. Să nu ne așteptăm la schimbări uriașe până în 2027, când un astfel de raport ar putea apărea în spațiul public. Dar acela va fi probabil punctul de cotitură, în care echipele din Premier League vor decide dacă merg mai departe cu IFR sau aleg să submineze autoritatea acestuia.

În august 2024, cei de la BBC au rugat 30 de jurnaliști și foști fotbaliști, precum Theo Walcott, Joe Hart sau Shay Given, să preconizeze cum va arăta top 4 la finalul sezonului de Premier League. În mod deloc surprinzător la acea vreme, 19 dintre cei chestionați o vedeau favorită la titlul pe Manchester City după ce aceasta își asigurase cu mai puțin de 3 luni în urmă cel de-al patrulea trofeu de campioană consecutiv.

Dar nu foarte departe se afla Arsenal, care era văzută de restul celor 11 specialiști drept principală candidată la locul 1 după două sezoane în care a terminat în spatele echipei lui Guardiola. Chiar dacă cu o șansă mai mică, și supercomputer-ul Octa o vedea pe Arsenal drept a doua favorită la titlu, cu 12% șanse să fie campioană, mult sub cele 82 de procente ale lui Manchester City, dar de trei ori mai multe decât Liverpool.

A fost Arsenal judecată corect?

Acum, când știm că Arsenal a încheiat sezonul trecut pe locul al doilea (pentru al treilea an la rând) trebuie să analizăm dacă ceea ce multă lume vede drept un sezon ratat pentru Arsenal, și în mod special pentru Mikel Arteta, este într-adevăr un eșec?

Sau este doar o supraevaluare a șanselor realiste pe care Arsenal le are în fața altor echipe de top din Premier League și Europa, care spre deosebire de Arsenal, investesc de peste 10 de ani zile masiv pentru a putea fi competitive la cel mai înalt nivel? 

Financiar, lotul lui Arsenal nu trebuie să fie atât de competitiv

Există două metode principale prin care cei mai mulți analiști preconizează poziția pe care o echipă se va afla la finalul campionatului, raportat la datele financiare pe care le oferă. 

Transferuri cu cap

Prima este poate cea la care se raportează orice suporter al fotbalului și se referă la câți bani a cheltuit clubul pe transferuri. Aici putem să facem diferența între suma brută investită și să analizăm doar banii cheltuiți pe transferuri sau să ne uităm la situația netă, unde luăm în calcul și sumele primite pentru jucătorii care au părăsit clubul. 

Dacă ne luăm după costul lotului, Arsenal trebuia să termine pe locul al cincilea, costul lotului lor actual fiind în spatele lui Chelsea, Manchester United, Manchester City și chiar Tottenham. Cum se explică acest lucru?

Important de subliniat că vorbim aici de costul lotului, cât a plătit echipa pentru a aduce acel jucător, nu de valoarea lotului în sine. Spre exemplu, Saliba valorează conform transfermarkt acum 80 de milioane, dar el a fost adus pentru mai puțin de 30 de milioane în 2019, iar această sumă este luată în calcul în exemplul nostru.

La polul opus, United, Chelsea sau Tottenham au cheltuit sume mult mai mari pe fotbaliști precum Mudryk, Antony sau Richarlison, ca să dăm doar câte un nume de la echipele care, în teorie, trebuiau să termine peste Arsenal în campionat

Prin urmare, nu contează doar cât investești, dar și cum o faci. Arsenal a investit constant inteligent și a reușit să-și construiască un lot echilibrat, fără să aibă vreun eșec notabil pe piața transferurilor de la Nicolas Pepe încoace.

Salariile sunt cele care arată valoarea lotului

Bugetul de salarii este în general agreat ca fiind criteriul cel mai bun după care poți judeca valoarea unui lot și șansele sale reale la performanțe. Iar aici putem oferi câteva exemple simple pentru a înțelege de ce acesta este un reper mai bun:

1. Arsenal nu a plătit nicio sumă de transfer pentru Saka, crescut în propria academie, dar este nevoită în momentul de față să-i ofere un salariu demn de valoarea sa actuală, pentru a nu fi atras să plece la alte cluburi.
2. Un alt exemplu este aducerea lui Jorginho, pentru care suma de transfer a fost una mică, dar fiind la momentul respectiv un campion european, acesta nu putea accepta să vină la echipă decât pentru un salariu pe măsură.
3. Fotbaliști precum Martinelli, Saliba sau Odegaard: salariul pe care a fost adus fiecare acum 4-5 sezoane nu mai reflectă valoarea lor actuală și pentru a fi siguri că rămân în echipă, Arsenal a prelungit contractele fiecăruia pe salarii mult mai mari decât cu care au semnat inițial.

Și la capitolul salarii Arsenal a avut performanțe peste nivelul altor echipe care își plătesc fotbaliștii mai bine.

În Premier League, Arsenal a avut al șaselea (în sezonul 2022-2023), respectiv al cincilea (în sezonul 2023-2024) buget de salarii din Anglia și totuși a reușit să termine pe locul al doilea în fiecare an. În fața lor se află, poate previzibil, Liverpool și Manchester City, dar și Chelsea sau Manchester United, două formații care în ciuda salariilor mari în ultimele sezoane au fost mult sub performanțele tunarilor. 

Politica de salarii este prin urmare o altă metodă prin care Arsenal a demonstrat că este mai important cum investești, nu cât. Creșterea treptată a nivelului salarial arată o dezvoltare sustenabilă care vine o dată cu rezultatele și cu maturizarea echipei. Este un model pe care și Liverpool l-a implementat în ultimii ani, preferând să-și păstreze jucătorii deja consacrați pe termen lung în detrimentul aducerii unor noi jucători, care ,indiferent cât de valoroși sunt, tot reprezintă un risc de a nu se adapta la un nou club. 

Arsenal încă recuperează un deceniu pierdut

Indiferent dacă ne raportăm la costul lotului sau la bugetul de salarii, Arsenal trebuia să termine undeva în jurul locului 5-6 în ultimele trei sezoane, dar totuși a terminat pe locul doi de fiecare dată.

Asta nu înseamnă că Arsenal nu a investit: în ultimii 5 ani echipa lui Arteta a fost depășită la suma investită în transferuri doar de Chelsea (asta până ca City să investească peste 200 de milioane în iarna ce tocmai a trecut), iar bugetul de salarii a avut o creștere uriașă de peste 40% odată ce echipa a revenit în Champions League în 2023, depășind un total de peste 300 de milioane cheltuite anual pentru salarii și bonusuri de performanță. 

În perioada 2010-2019 Arsenal a stagnat din toate punctele de vedere

Ce înseamnă asta în schimb este că Arsenal a plecat cu mult în spatele contracandidatelor sale la momentul 2018-2019, perioadă în care echipa a fost complet preluată de Kroenke Sports & Entertainment (KSE). La momentul în care Arteta a devenit antrenorul principal clubul ajunsese în spatele lui Tottenham ca investiții (și performanțe), echipa deja nu mai jucase de trei sezoane în Champions League, iar veniturile echipei stagnaseră de mai bine de 5 ani, pe când rivalele lor continuau să crească financiar și să investească pe măsură. 

Dacă rezultatele din ultimii ani demonstrează ceva, acel lucru este că echipa lui Arteta a reușit să ajungă din urmă rivalele din clasament mult mai repede decât au putut patronii să investească. Ajutați, bineînțeles, și de deciziile defectuoase luate în lanț de cei de la Chelsea, Manchester United sau Tottenham, clasarea pentru trei sezoane la rând în locurile de Champions League și implicarea reală în lupta pentru titlul reprezintă o stabilitate la care Arsenal putea doar să vizeze în 2019 când Arteta devenea antrenorul echipei. 

Ce mai înseamnă toate aceste date pentru Arsenal? Chiar dacă rezultatele s-au îmbunătățit enorm în ultimii 5 ani, clubul trebuie să continue să investească dacă își dorește să devină cu adevărat competitiv, în mod constant, cu rivalele sale din ultimii ani, Manchester City și Liverpool. În cazul cormoranilor, trebuie să nu uităm că cei de la FSG au fost constant pe pierdere în primele 8 sezoane de la preluarea lui Liverpool din 2010 până au reușit să câștige primul trofeu major în 2019 și să devină echipa care astăzi este constant în primele patru, cu aspirații și chiar succese europene. Iar dacă parcursul lui Liverpool ne-a mai demonstrat ceva este că progresul nu este liniar, ci are suișuri și coborâșuri până ajunge să aducă și rezultate.

O vară decisivă pentru Arsenal și Arteta

Prin urmare, sezonul trecut are toate șansele să fie pentru Arsenal doar ultimul pas de care aveau nevoie înainte de trofeul major care este așteptat de peste 20 de ani: o lecție despre managementul lotului și un semnal clar că le lipsește un atacant „clasic”.

În același timp, campionatul ce urmează este poate primul în care Arteta va fi cu adevărat sub presiunea rezultatelor: dacă un sezon în care stagnezi poate să fie de înțeles, mai ales cu toate accidentările avute, este greu de crezut că fanii lui Arsenal vor avea aceeași răbdare și înțelegere anul viitor pe vremea aceasta dacă campania următoare nu se ridică la nivelul așteptărilor (realiste sau nu, contează mai puțin).

Iar misiunea lui Arteta nu va fi deloc ușoară. Rămas fără Edu, directorul sportiv alături de care antrenorul spaniol a reușit revitalizarea echipei, Arteta va trebui să se acomodeze rapid cu noul lider de pe Emirates, Andrea Berta, pentru a se asigura că în august vor începe campionatul cu un lot mai echilibrat, mai ales în zona atacului, unde nevoia unui atacant „clasic” pare mai clară ca niciodată. 

Una peste alta, Arsenal are motive să spere că după o campanie marcată de accidentări urmează un sezon care va aduce în sfârșit echipa la nivelul către care aspiră de cel puțin trei ani. Cel mai important atuu este lotul tânăr care are la dispoziție o vară în care se pot odihni și reveni după un sezon plin de accidentări. La acesta se adaugă o defensivă bine consolidată, posibilitatea financiară de a investi într-un atacant de top în vara ce vine și faptul că mulți jucători abia acum urmează să intre în perioada de vârf a carierei (Saka, Saliba, Gabriel, Odegaard, Rice, Timber, Havertz vor avea sezonul următor între 25 și 28 de ani etc.)

Toate cele de mai sus sunt argumentele pentru care putem spune că perioada cea mai bună a lui Arsenal abia urmează să vină. 

Au mai rămas patru etape din sezonul 2024-2025 de Premier League, iar weekendul ce tocmai a trecut ne-a confirmat ceea ce era oricum cunoscut de mai multe săptămâni: Liverpool a devenit matematic campioană, în timp ce Ipswich a fost confirmată oficial ca fiind retrogradată, alăturându-se fostelor colege de Championship, Leicester și Southampton. 

Astfel, atenția tuturor în ultimele săptămâni ale campionatului vor fi îndreptate către echipele care încă speră să se califice sezonul următor în competițiile europene, mai ales către primele 5 locuri care vor duce automat în Champions League. Cu Liverpool și Arsenal având deja participarea asigurată în cea mai importantă competiție europeană și în sezonul ce urmează (la Arsenal fiind doar o problemă de timp să devină și o confirmare matematică), mai rămân trei locuri disponibile pentru care se luptă 5 formații: Aston Villa, Chelsea, Manchester City, Newcastle United și Nottingham Forest. 

Mai jos vom analiza rezultatele din ultima perioadă a celor 5 echipe, dar și dificultate meciurilor rămase. În funcție de acestea, vom încerca să numim cele trei cluburi care au cele mai mari șanse să termine în top 5 în acest sezon și să vedem cât de important este pentru fiecare echipă în parte să prindă sau nu un loc de Champions League.

Nottingham Forest a fost prinsă din urmă

Chiar dacă a fost pe un loc de Champions League în majoritatea sezonul, Nottingham Forest a pierdut avantajul avut până de curând: într-un clasament al ultimelor 10 etape, echipa lui Nuno Espirito Santo se află pe locul 12 cu 13 puncte obținute. 

Cu toate acestea, cea de-a doua parte a sezonului nu înseamnă neapărat că Nottingham a obținut rezultate mai slabe: din 34 de etape jucate până în prezent, în primele 17 meciuri au câștigat 31 de puncte, iar între etapele 18-34 au strâns 29 de puncte, o diferență foarte mică.

Forma lui Nottingham rămâne deci constantă, dar aceasta pare să nu mai fie suficientă dacă ne uităm că în ultimele luni trei echipe au început să adune victorii și să urce în clasament, amenințând poziția a treia, ce părea la un moment sigură pentru echipa patronată de Evangelos Marinakis. De la mijlocul lunii februarie, Manchester City și Aston Villa au obținut câte 20 de puncte fiecare, iar Newcastle nu mai puțin de 21, în timp ce Nottingham a strâns 16 puncte. 

Mai mult ca orice alt rezultat, înfrângerea de joi seară împotriva lui Brentford, chiar în fața propriilor fani, pare să confirme că Nottingham nu poate să țină pasul cu restul adversarelor care aspiră la un loc în Top 5 la finalul sezonului. 

Ultima etapă pare să fie cea decisivă, când echipa lui Nuno Espirito Santo o înfruntă pe Chelsea în ceea ce poate fi ultimul derby de clasament al sezonului. Dar pentru a duce la bun sfârșit o campanie de altfel la care nimeni nu se aștepta din partea pădurarilor, Nottingham are nevoie să obțină minim 7 puncte din meciurile împotriva lui Crystal Palace, Leicester și West Ham, mai ales dacă contracandidatele sale își mențin forma din ultima perioadă. 

Chelsea, eternul semn de întrebare

Am pomenit deja că Nottingham a înregistrat rezultate constante de-a lungul sezonului, în timp ce Aston Villa, Manchester City și Newcastle au avut în ultimele trei luni o creștere în performanță care le-a adus acum cu șanse reale la unul dintre primele cinci locuri. 

Singura echipă care pare să fie într-o scădere majoră de formă în a doua parte a sezonului este Chelsea, una dintre formațiile pe care mulți specialiști nu știau unde să o poziționeze la începutul campionatului, după ce în ultimii 2 ani au avut parte de rezultate slabe în ciuda investițiilor uriașe, de departe cele mai mari nu doar din Anglia, ci din Europa. 

Cu toate acestea, Enzo Maresca a reușit în primul său sezon ca antrenor în Premier League să unească o echipă ce nu părea deloc omogenă și să depășească performanțele din ultimele campionate înregistrate de antrenori mult mai titrați, precum Pochettino, Tuchel sau Graham Potter. Primele luni sub Maresca au fost într-atât de performanțe încât în jurul sărbătorilor de iarnă o bună parte din presa engleză vorbea deja despre Chelsea drept o candidată la titlu alături de Liverpool și Arsenal. Și pe bună dreptate: echipa de pe Stamford Bridge era înainte de Boxing Day, după 17 etape, pe locul al doilea cu 35 de puncte, la doar 5 în spatele liderului Liverpool.

Însă, a doua parte a sezonului a adus o scădere majoră în rezultatele și mai ales în jocul lui Chelsea, care a obținut din cele 17 meciuri jucate începând cu etapa de Boxing Day doar 25 de puncte, cu 10 mai puține comparativ cu același număr de meciuri jucate între august și 22 decembrie. 

O echipă cu șanse mici și una (aproape) sigură de calificare

În ciuda faptului că sunt neînvinși în ultimele 5 etape, Chelsea pare echipa cu cele mai slabe șanse de a se clasa pe un loc de Champions League dacă luăm în considerare scăderea lor de formă, dar și meciurile pe care le mai au rămase: nu doar că vor înfrunta în deplasare două contracandidate directe pentru Top 5, Newcastle și Nottingham Forest, dar primesc acasă două rivale în Liverpool și Manchester United care, chiar dacă nu mai au nimic de câștigat în campionat, rămân două cluburi care își doresc oricând să iasă învingătoare în fața unui rival constant în ultimii 25 de ani. 

Acestea fiind zise, o voi exclude pe Chelsea din calculul pentru Top 5, chiar dacă cred că ea va juca un rol important în deciderea celorlalte echipe calificate în Europa prin meciurile directe pe care le are cu Nottingham și Newcastle.

Dacă Chelsea este echipa cu cele mai mici șanse să prindă Top 5, Manchester City pare formația favorită să participe (din nou) în Champions League. În ciuda unui sezon sub așteptările înalte pe care echipa lui Guardiola și le-a setat singură prin câștigarea ultimelor patru ediții de campionat, City este într-o creștere clară de formă: este echipa cu cele mai multe puncte obținute în ultimele 5 etape, printre care se numără și o victorie în fața lui Aston Villa, la care se adaugă și calificarea în finala Cupei Angliei în fața unei alte rivale pentru locurile europene, Nottingham Forest.

Mai mult, programul ultimelor patru etape pare cel mai ușor pentru echipa de pe Etihad: nu înfruntă nicio altă echipă cu șanse reale la Champions League, iar dintre cele două meciuri din deplasare unul este împotriva lui Southampton, o formație deja retrogradată care se află pe drumul de a deveni cea mai slabă echipă din istoria Premier League ca număr de puncte obținute. 

Fără alte explicații, cred că Manchester City va prinde sigur un loc de Champions League.

Aston Villa – un program mai ușor și un lot mai valoros

Prin urmare, dacă am stabilit, prin forma din ultimele luni și dificultatea meciurilor rămase, că Chelsea este formația cu cele mai mici șanse să prindă un loc în Top 5, în timp ce Manchester City are aproape asigurat un loc dacă își continuă rezultatele recente în fața unor adversari mai facili în ultimele etape, mai rămân trei echipe care se luptă pentru ultimele două locuri de Champions League: Aston Villa, Newcastle și Nottingham. 

Aici lucrurile devin ceva mai complicate. Dacă ne uităm la forma recentă, inclusiv la câștigarea Carabao Cup, Newcastle pare să fie favorită pentru obținerea calificării în Champions League, dar programul acesteia pare să fie cel mai greu. Nu doar că are un meci direct cu Chelsea în etapa 36, dar în penultima etapă o înfruntă pe Arsenal, care dincolo de locul în clasament, a adus pentru Newcastle și o serie de meciuri foarte încinse în ultimele sezoane. Mai mult în funcție de rezultatele din Premier League și mai ales de semifinala împotriva celor de la PSG, cei de la Arsenal s-ar putea afla în poziția de a-și dori să termine puternic campionatul.

Așadar, următoarea alegere pentru un loc în Top 5 este Aston Villa. În ciuda eliminărilor recente în fața lui PSG în Champions League și Crystal Palace în FA Cup, forma echipei lui Unai Emery a fost una bună în ultimele luni, fiind învinsă în ultimele 5 meciuri doar de Manchester City cu un gol în minutele adiționale. 

Mai mult, Aston Villa rămâne neînvinsă acasă în anul 2025 (în tot sezonul are o singură înfrângere acasă – cu Arsenal, în luna august), deci ne putem aștepta la victorii în fața propriilor suporteri împotriva lui Fulham și Tottenham. În deplasare se vor înfrunta cu Bournemouth, aflată într-o scădere de formă, și Manchester United, fără nicio miză rămasă în campionat, deci un program ce poate fi mai ușor de gestionat față de Newcastle sau Nottingham.

Dincolo de program, ne bazăm pe faptul că experiența lui Unai Emery și un lot de jucători superior lui Newcastle sau Nottingham va face diferența în ultimele etape. Dacă Newcastle poate fi în discuția pentru cel mai bun 11, Aston Villa dispune de un lot mai numeros din punct de vedere valoric, în care se află inclusiv jucători cu experiență de la care ne așteptăm să gestioneze mai bine presiunea finalului de campionat. 

Ultimul loc în top 5: Newcastle vs. Nottingham

Aflate la doar două puncte distanță, Newcastle și mai ales Nottingham sunt poate singurele echipele dintre cele 5 analizate în acest articol care se pot declara fericite cu sezonul 2024-2025: Newcastle a obținut primul trofeu de mai bine de 70 de ani, în timp Nottingham pe care mulți o vedeau implicată în lupta pentru retrogradare, nu doar că are asigurată prezența în Europa la anul, dar încă are speranțe reale la un loc de Champions League. 

Să analizăm puțin meciurile celor două: 

1) Ambele echipe o înfruntă în ultimele etape pe Chelsea acasă

2) Ambele vor juca împotriva unui adversar fără miză, West Ham, respectiv Everton

3) Ambele vor juca cu o echipă ce aspiră la un loc de competiție europeană, Crystal Palace, respectiv, Brighton

4) Diferența o face faptul că Nottingham are meci împotriva lui Leicester,cea mai slabă echipă din 2025, în timp ce Newcastle o înfruntă pe Arsenal

Prin urmare, putem spune că Newcastle are un program mai dificil. Însă, dacă ne uităm la forma de acasă a echipei lui Eddie Howe, putem spune că au șanse mari să câștige cele două meciuri de pe St.James Park împotriva lui Chelsea și Everton. Mai mult, pare rezonabil, ținând cont de forma lor, că pot obține minim un egal într-una dintre cele două deplasări cu Brighton și Arsenal. 

Cele 7 puncte virtuale, un minim pe care-l luăm în considerare, ar duce Newcastle la 9 puncte în fața celor de la Nottingham. În acest scenariu, pădurarii ar avea nevoie de 10 puncte din cele patru etape rămase pentru a o depăși pe Newcastle. Dar este acest lucru posibil? 

Credem că da. Chiar dacă forma din ultimele etape sugerează că Nottingham pare o echipă ce nu mai are încredere în propriile metode, meciurile rămase par să o avantajeze. Dacă Leicester acasă și West Ham în deplasare par două meciuri ușoare din care Nottingham poate obține 6 puncte, meciurile împotriva lui Chelsea și mai ales Crystal Palace sunt două confruntări mai dificile, dar împotriva unor echipe cu rezultate mixte în ultima perioadă. 

Ceea ce mă face încrezător în șansele lui Nottingham este faptul că mă aștept ca Chelsea să fie deja scoasă din calculul pentru Champions League până în ultima etapă, deci va rămâne fără miză în Premier League și probabil va prefera să-și odihnească jucătorii pentru finala UEFA Conference League, unde după o victorie cu 4-1 la turul semifinalei pare deja calificată. 

Crystal Palace pare de asemenea că se concentrează mai mult pe o altă competiție, respectiv FA Cup. Chiar dacă mai are șanse matematice la un loc de Premier League ce duce la anul în Conference League, forma din ultimele etape sugerează clar că pentru Oliver Glasner prioritatea numărul unu este finala FA Cup de pe 17 mai. Chiar dacă o misiune mai dificilă, lipsa de formă a lui Palace și stilul lor ofensiv pare să fie exact pe placul celor de la Nottingham, care poate să revină la jocul lor bazat pe contraatac și să obțină măcar un punct din deplasarea de pe Selhurst Park. Împreună cu cele 6 puncte virtuale împotriva lui Leicester și West Ham, Nottingham ar fi în ultima etapă într-un scenariu în care trebuie să învingă acasă o Chelsea lipsită de miză, care la doar câteva zile după ultima etapă va disputa finala Conference League. 

Avem astfel ultima echipă din predicția noastră pentru Top 5. Nu vreau să prezic și ordinea lor exactă, dar așa acestea cred că sunt echipelor ce vor reprezenta Anglia în Champions League la anul: Liverpool, Arsenal, Manchester City, Aston Villa și Nottingham Forest. 

Cât de crucială este calificarea în Champions League pentru fiecare echipă?

Calificarea în Champions League este importantă pentru orice echipă, asta este clar. Dar dacă pentru unele echipe reprezintă un rezultat bine venit și neașteptat, pentru altele calificarea, și mai ales banii din această competiție, reprezintă un element esențial pentru viitorul clubului. Putem așadar să împărțim în trei categorii echipele care au nevoie de această calificare:

1. Un cadou binevenit pentru Nottingham

Pentru o echipă la care unii nu se așteptau să rămână în Premier League la finalul sezonului, Nottingham a reușit să-și depășească propriile așteptări și să-și asigure o calificare într-o competiție europeană. Puțin probabil ca cineva chiar din interiorul clubului să se fi preconizat un asemenea rezultat, cu atât mai puțin probabil ca oricine să se fi gândit că echipa lui Nuno Espirito Santo să se poată califica în Champions League. 

Prin calificarea în Europa, Nottingham a reușit să ardă mai multe etape în procesul său de construire a unei echipe solide în Premier League. Calificarea în Champions League poate fi bineînțeles un bonus, dar o eventuală necalificare nu va afecta în niciun dezvoltarea clubului. 

Singurul lor risc este să nu rămână cu un gust amar și un sentiment de dezamăgire dacă nu reușesc să se califice în Top 5, având în vedere că au fost pentru majoritatea sezonului în primele 3-4 poziții. Dar orice fan neutru ar spune că indiferent de locul pe care termină Nottingham, acest sezon este un real succes și un mare pas înainte pentru pădurari.

2. Un obiectiv clar, dar nu un capăt de țară, pentru Manchester City și Aston Villa

Pentru Manchester City orice clasare sub locul 1 este un eșec. O calificare în Champions League și un eventual succes în FA Cup reprezintă pentru orice echipă un sezon bun, dar pentru ei este doar o consolare. Cu toate acestea, o eventuală necalificare în Champions League nu ar reprezenta mai mult decât o lovitură, uriașă ce-i drept, de orgoliu. 

Manchester City rămâne o echipă solidă, cu un lot bun, stabilă financiar și în special cu un antrenor care poate atrage orice fotbalist să joace pentru el. Cu un mare asterisk, sub forma celor 115 potențiali încălcări ale regulilor financiare, Manchester City și traseul său nu va fi deviat de un sezon în afara celei mai importante competiții din Europa.

Același lucru poate fi spus și pentru Aston Villa. Chiar dacă pentru ei nu ar fi o lovitură de imagine la fel de puternic, o eventuală necalificare nu ar schimba foarte mult traiectoria clubului. Aston Villa are de asemenea un lot bine construit, un antrenor cu experiență și un plan financiar stabil. Lipsa participării în Champions League probabil ar obliga Villa să vândă un jucător important pentru a rămâne în limitele reglementărilor financiare, dar acest lucru nu reprezintă un impediment foarte mare pentru o echipă care are în general valoare în toate compartimentele. 

3. Un moment crucial pentru Newcastle și Chelsea

Chelsea este echipa care a investit cel mai mult în ultimii ani și prin urmare, echipa care se află sub cel mai mare semn de întrebare în ceea ce privește sustenabilitatea financiară. În ciuda investițiilor masive, lotul lui Enzo Maresca pare în continuare unul dezechilibrat, iar ratarea calificării în Champions League ar însemna că bugetul din vară pentru a completa lipsurile din lot va fi unul mult mai scăzut decât ceea ce ar avea nevoie antrenorul italian. 

Mai mult decât atât, ratarea calificării ar însemna că întregul proiect al lui Chelsea devine și mai nesigur, iar modelul complet unic al conducerii și mai criticat de către presa britanică. Este greu de văzut cum o echipă a lui Chelsea, așa cum arată ea acum și fără îmbunătățiri majore în vară, poate să concureze în sezonul următor pentru Champions League dacă în acest sezon, în care multe cluburi mari au avut un an de tranziție, nu reușesc acest lucru. 

Într-o situație asemănătoare se află și Newcastle. Cu un prim 11 foarte bun, dar un lot lărgit mai slab ca alte echipe, Newcastle are nevoie de banii dintr-o eventuală calificare în Champions League pentru a-și întări echipa și a continua să devină o formație constant competitivă în Premier League. 

Dacă nu reușesc să se califice, Newcastle nu doar că o să aibă mai puține resurse pentru a aduce noi fotbaliști, dar va fi probabil sub presiunea de a vinde o parte din cei mai importanți jucători a-i săi. 

O victimă a succesului din acest sezon, echipa de pe St.James Park deja simte presiunea vecinelor de clasament pentru jucătorii cheie precum Bruno Guimaraes și mai ales Alexander Isak, dar lipsa de fotbal în Champions League i-ar convinge probabil pe aceștia doi, și posibil și pe alți colegi de-ai lor, să aleagă să plece către alte formații unde au garantată aceasta competiție aproape în fiecare sezon. 

Indiferent de calculele financiare și de planul de termen lung al fiecărei echipe, mirajul Champions League este la fel de mare pentru orice club care cu șanse reale de calificare la începutul lunii mai. Fie că vorbim despre o participare în premieră, cum ar fi cazul lui Nottingham, sau de echipe care deja au câștigat această competiție, precum Chelsea sau Manchester City, Champions League rămâne un premiu uriaș pentru orice echipă, orice fotbalist și orice antrenor, care dincolo de premiile financiare înseamnă o recunoaștere a valorii și oportunitatea de a face parte din elita europeană. 

Partea I. Vremuri noi, metode vechi.

Modul în care cluburile mari de fotbal funcționează astăzi pare să se schimbe din ce în ce mai mult cu fiecare sezon în care cel mai iubit și răspândit sport din lume devine o industrie în care profitabilitatea și sustenabilitate par să fie principalele obiecte ale conducătorilor. 

Dimensiunea uriașă la care a ajuns fotbalul la nivel mondial, cu atât echipe care valorează mai bine de jumătate de miliard de euro, nu mai permite cluburilor  să se bazeze complet pe deciziile unei singure persoane, așa cum o făceau mai ales echipele engleze sub Sir Alex Ferguson la Manchester United, Arsene Wenger la Arsenal sau pe vremuri Shankly și Clough la Liverpool, respectiv Nottingham. 

Nici sumele uriașe aruncate pe transferuri nu mai garantează succesul. Fie vorba între noi, nici nu o făceau vreodată, doar că în trecut cluburile își reveneau mai repede după un transfer eșuat. Diferența acum este că regulamentele cunoscute în general drept „Fair Play financiar” nu mai permit echipelor să investească iresponsabil, așa cum vedem din rezultatele mixte ale unor echipe de „galactici” precum Real Madrid la începutul anilor ‘2000, PSG-ul din ultimii 15 ani sau ale unor cluburi aflate la pragul insolvenței, cu Barcelona în prima linie, care au încercat timp de ani buni să iasă din problemele financiare investind și mai mulți bani în transferuri până să realizeze că transferurile de superstaruri pe sume uriașe nu sunt (neapărat) și cele care aduc succes. 

Cei bogați suferă cel mai mult

Fotbalul de performanță are în epoca modernă echipe mari de oameni care analizează cele mai mici detalii din teren și din afara acestuia, pornind de la comisii care decid transferurile echipe până la antrenori de faze fixe, incluziv de auturi.

Toate cele de mai sus nu mai sunt de mult un secret în sport, nici măcar în fotbal, unde tactica bazată pe statistică a ajuns mai târziu decât în alte sporturi, și totuși vedem echipe la nivel mare precum Manchester United, Chelsea, AC Milan, Juventus sau Borussia Dortmund care de multe sezoane au renunțat la lupta pentru trofee și par să se mulțumească dacă la finalul unui campionat obțin un loc de Champions League. 

Chiar dacă creează departamente noi și angajează specialiști pentru fiecare detaliu de joc, multe cluburi nu reușesc să alinieze toți oamenii din staff sub o filosofie comună, fiind de multe ori greu să gestioneze viziunile diferite ale acestora asupra echipei, preferințele tactice ale fiecăruia și mai ales orgoliile managerului sau conducerii în a delega responsabilități către oameni care de multe ori vin din afara fenomenului, precum economiști, analiști sportivi, psihologici, etc. 

Iar echipele mari din Premier League care încă se confruntă cu asemenea probleme, carese bazează pe gloria anterioară și pe noțiunea că ceea ce a adus rezultate în trecut poate să funcționeze în continuare sunt astăzi puse într-o lumină proastă de formații precum Brentford, Brighton sau Bournemouth, toate echipe de dimensiuni relativ mici până acum 10-15 ani, dar care datorită unui management sănătos și a unei filosofii pe termen lung au reușit nu doar să devină echipe stabile în prima ligă engleză, dar chiar să se claseze de multe ori mai bine în clasament decât formații care cheltuie vară de vară sume uriașe pe noi jucători de top. 

Totuși, dintotdeauna echipele cu bugete mai mici au fost nevoite să fie mai inventive pentru a supraviețui împotriva unor cluburi cu putere financiară uriașă. Însă, în ultimii ani observăm cu aceste echipe de mijlocul clasamentul încep să devină din ce în ce mai consecvente în rezultate, în timp multe cluburi obișnuite să câștige trofee an de an trec prin perioade lungi în care performanțele lipsesc, cel puțin raportat la investițiile pe care le fac. 

Motivul pentru această decădere a multor cluburi poate fi rezumat foarte simplu printr-un proverb englezesc: „The higher you climb, the harder you fall”. Sau cu cât ajungi mai sus, cu atât vei suferi mai mult odată ce inevitabil cazi. 

Puterea financiară a celor mai bogate  echipe din Premier League a crescut exponențial în ultimii 10-15 ani, odată cu expansiunea fotbalului dincolo de continentul european către alte piețe, facilitată de era internetului și tranmisiilor TV în timp real la o calitate din ce în mai bună.  Această expansiune se transpune inevitabil în numărul mari de fani pe care cele mai mari cluburi le înregistrează în toată lumea, lucru care aduce un venit comercial uriaș prin prezența popularitatea în social media, prin vânzări de tricouri și alte produse cu logo-ul clubului sau din turneele amicale pe care le desfășoară în fiecare vară în Asia sau America.

Această faimă mondială aduce în schimb și reversul medaliei: nevoia de succes imediat este cu atât mai mare cu cât în spatele unui club se află milioane și zeci de milioane de fani care așteaptă trofee și victorii din partea favoriților. Iar o dată cu acești fani vin și sponsori, parteneri comerciale și investitori care așteaptă să vadă performanțe sportive și comerciale cât mai repede. 

Presiunea tuturor acestor „stakeholderi” duce de multe ori decizii iraționale din partea cluburilor care în continuare cred că sumele mare cheltuite aduc și rezultate pe măsură în termen scurt și mediu. Vedem în continuare cum cluburile investesc enorm fie într-un nou manager, rol care în Anglia continuă să aibă aura unui om omniprezent și atotștiutor, sau pe jucători aduși pe sume mari de transfer în speranța că aceștia pot nu doar să aducă un plus de valoare pe teren, dar să aducă și un nivel mai mare de interes echipei prin statutul și faima lor. 

Iar sumele cheltuite sunt din ce în ce mari, de aceea fotbalulul modern se află într-o eră în care investițiile sunt constant reglementate. Asta înseamnă că pierderile nu mai pot fi așa ușor acoperite sau amânate, iar o vară de investiții nefericite poate dura alte două sau trei sezoane pentru a fi recalibrate, după cum vedem prin problemele Barcelonei cu Liga Spaniolă sau limitele pe care patronii lui Newcastle le-au întâmpinat pentru a respecta Regulile privind Profitul și Sustenabilitatea (PSR).

Bineînțeles că motivele pentru care cluburile mari au sezoane proaste sunt mult mai multe și nu pot limitate doar la deciziile financiar luate: unele echipe pot avea probleme cu accidentările într-un sezon cum este actualul sezon al lui Arsenal sau Manchester City, în timp ce altele, cum a fost cazul lui Liverpool în sezonul trecut, au nevoie de o perioadă de acomodare pentru a integra noi jucători. 

Dar în ultimii ani observăm cum mai multe cluburi mari nu se află în situații excepționale, ci se confruntă cu perioade lungi în care sezon după sezon evoluează sub așteptările fanilor. Cel mai bun exemplu în acest sens este poate clubul care a decăzut cel mai tare în ultimul deceniu, atât la nivel de performanță, dar de curând și la nivel financiar, Manchester United. 

Cazul Manchester United

Este suficient să ne uităm doar în acest sezon de Premier League ca să vedem ce nu merge bine la United de mai bine de un deceniu: actualul lot al lui Manchester United conține cinci foști fotbaliști pe care Erik Ten Hag i-a antrenat la Ajax, pe care în total clubul a plătit peste 250 de milioane de euro doar pentru sumele de transfer. Toți acești fotbaliști au fost aduși nu pe baza performanțelor din ultimii ani, ci pentru că erau jucători cunoscuți de către actualul antrenor al echipei. 

Dar în luna noiembrie Ten Hag a fost demis după un început de sezon dezastruos, iar acum noul antrenor Ruben Amorim are misiunea de a integra acești jucători într-un sistem nou de joc, cu care nu sunt obișnuiți. Iar ca în majoritatea cazurilor, noul antrenor preferă să scape de jucătorii care nu se potrivesc cu stilul său decât să se adapteze tactic la lotul pe care-l moștenește: la mai puțin de 2 luni de la venirea noului antrenor, cel mai scump transfer din ultimii ani făcut de United, Antony, a fost împrumutat pentru 6 luni către Real Betis. În urma sa, colegii săi continuă să se zbată pe locul 15 într-o formație 3-4-2-1 cu care nu sunt obișnuiți, dar pe care antrenorul nici nu vrea să o schimbe, știind că din vară el și tactica sa vor rămâne pe Old Trafford, în timp ce jucătorii care nu se adaptează vor pleca. 

Iar această abordare în care clubul se pliază complet după cerințele antrenorului pur și simplu nu mai este rentabilă. Odată cu creșterea fotbalului, salariile și sumele de transfer plătite pentru jucători au crescut exponențial, iar gestionarea greșită a unui singur sezon poate duce cluburile într-un impas din care greu mai pot să iasă. 

Ca să luăm un caz concret ne vom raporta la transferul lui Casemiro: conform diferitelor surse, Manchester United a plătit către Real Madrid între 60 și 70 de milioane de euro pentru a-l aduce pe Casemiro, la care se adaugă un salariu anual de aproximativ 17-18 milioane de euro/sezon. 

Dar ce se întâmplă, așa cum este cazul lui Casemiro, când jucătorii nu justifică pe teren sumele uriașe plătite pentru ei? Ei devin de fapt o povară pentru cluburile lor. În era super-cluburilor, Manchester United nu poate pur și simplu să-l vândă pe Casemiro din simplul motiv că nu există multe alte cluburi care-și permit salariul său, iar lipsa lui de rezultate pe teren nu poate convinge pe nimeni să plătească măcar jumătate din suma plătită de United inițial pentru el. Astfel, Manchester United se vede nevoită să-l păstreze pe Casemiro și să piardă nu doar cele 70 de milioane pentru transferul său, ba chiar să-și dubleze pierderile având în vedere că de-a lungul contractului de 4 ani clubul va mai plăti încă 70 de milioane pentru salariul său. 

În total, aproximăm că transferul lui Casemiro va costa clubul 140 de milioane de euro, bani pierduți dacă ne raportăm la performanțele de pe teren (suma putea fi argumentată ca fiind o investiție dacă echipa avea succes în această perioadă și Casemiro juca un rol important în echipă). Dacă ne uităm la alți jucători care nu au reușit să se impună la United precum Antony sau Mason Mount, putem vedea cum doar din trei transferuri nereușite clubul din Manchester a cheltuit aproape jumătate de miliard de euro fără să aibă vreun rezultat notabil în această perioadă, cel puțin raportat la așteptările fanilor.

Aici putem sublinia principala explicație pentru care echipe precum Manchester United se confruntă constant în ultimii ani cu eșecuri pe plan intern: dacă nu gândești o politică de transferuri pe termen lung și cazi pradă instinctului de a cumpăra câți mai mulți jucători într-un termen scurt sperând că aceștia îți vor rezolva instant toate problemele, riști ca echipa ta să devină un lot de jucători în vârstă sau constant accidentați care nu doar că nu aduc performanțe pe teren, dar în același timp sunt plătiți atât de bine încât niciun alt club nu-și poate permite să-i achiziționeze. 

Astfel, jucătorii devin active sau fonduri înghețate, care nu doar că nu pot fi mutate către alt club, dar te și blochează din a achiziționa alți potențial fotbaliști. Acest lucru face ca tranziția către un lot nou, cu jucători adaptați unei noi filosofii de joc și unui nou antrenor să dureze mai mult timp, perioada în care performanțele de pe teren rămân sub așteptările super cluburilor precum Manchester United. 

Mai mult, dacă filosofia din teren a echipei se schimbă complet de la un antrenor la altul, șansele ca o bună parte dintre jucătorii lotului să nu se adapteze sunt mari, și de înțeles într-o bună măsură, lucru care obligă clubul să fie într-o continuă reconstruire a lotului, ceea ce nu poate crea decât instabilitate și fluctuații în teren certe pe termen scurt, cu potențial să afecteze și rezultatele pe termen lung. 

Problema personajului salvator

Cazul lui Manchester United ne arată capcana în care multe superputeri ale fotbalului cad cel mai des: fie nu accepți că altcineva este mai priceput ca tine, fie crezi că o singură persoană are capacitatea miraculoasă să te salveze de toate problemele. 

În cazul lui United am văzut cum un manager nou căruia i se dau toate frâiele puterii în materie de transferuri poate să ia deciziile greșite pe motive subiecte, chiar dacă bine intenționate, iar atunci când pleacă să lase în urma lui un lot de jucători care nu dau randament, care nu sunt compatibili să joace împreună și care atunci când vine noul antrenor își văd poziția la club amenințată, lucru care poate să-i demotiveze sau să creeze tensiuni în vestiar. 

Cu alte cuvinte, nu are niciun sens să-i încredințezi unui antrenor mijloacele de a lua decizii cu impact pe termen mediu și lung atâta timp cât poziția sa este una de termen scurt, știind bine că el este primul demis dacă echipa nu aduce rezultate pe teren conform investițiilor. O astfel de structură putea să funcționeze în era Sir Alex Ferguson, dar când echipele tind să schimbe din ce în ce mai des antrenorul atunci când rezultatele nu sunt cele dorite, nu este sustenabil să încredințezi deciziile clubului în mâinile celui mai vulnerabil rol. 

Există în schimb și o altă capcană, aceea în care managerul este un simplu executant, iar conducerea clubului aduce jucătorii doriți fără să se consulte cu echipa tehnică în prealabil. Aici antrenorul trebuie să ia un lot de jucători modelat doar pe baza aspectelor financiare, de cele mai multe ori jucători tineri aduși pentru potențialul lor de viitor sau fotbaliști trecuți de prima vârstă, aflați în scădere de formă și/sau probleme de sănătate. Antrenorul trebuie să ia acest lot și să aducă rezultate rapid pentru a scoate investiția echipei, preferabil jucând mereu 1 sau 2 jucători pe care clubul trebuie să-și scoată investiția. 

Dacă antrenorul nu se descurcă, clubul schimbă imediat staff-ul tehnic și aduce pe altcineva în locul lui, iar jucătorii devin din ceea ce trebuie să fie un grup unit, mai mult o formație de mercenari lipsiți de motivație în lipsa unui lider constant prezent care să-i încurajeze și să-i ajute să se dezvolte. Exemple bune de astfel de situații sunt cluburi precum Chelsea, AC Milan sau până de curând Paris Saint Germain. 

Concluzionând, vedem cum multe cluburi mari eșuează în a crea o structură în interioară care să alinieze echipa la o viziune comună, care merge dincolo de antrenorul sau jucătorii din prezent. 

Presiunea exercitată asupra lor, bugetele enorme pe care le au la dispoziție și nevoia de rezultate imediate obligă cluburi precum Manchester United să ia decizii iraționale, de cele mai multe ori sub forma unor transferuri, de jucători sau antrenori, care trebuie să producă miracole imediat. 

De cele mai multe ori, rezultatele unor astfel de metode, ancorate în firea umană care inevitabil apelează la lecțiile istoriei pentru a rezolva problemele prezentului, duc cluburile la 1) incapacitatea de a forma o echipă omogenă și compatibilă, 2) la loturi de jucători care pot da randament cel mult pe termen scurt și 3) la o filosofie care nu are în vedere o privire de ansamblu asupra clubului, cu tot ceea ce are el nevoie în secolul 21: infrastructură modernă, marketing puternic și stabilitate financiară care să atragă suporteri și parteneri din toată lumea. 

Metodele folosite de Wenger, Ferguson sau Mourinho acum 20 de ani au fost revoluționare la vremea lor. Dar ele nu mai pot fi răspunsul la un fotbal care devine din ce în ce mai atent la detaliile de pe teren, și pe atât de nerăbdător în afara sa, fie că vorbim de fanii din tribune, de sponsorii din loje sau de suporterii aflați la mii de kilometri distanță din spatele ecranelor.