| Partea II – Cum s-au adaptat unele cluburi la noua realitate financiară din fotbal? Într-unul dintre articolele anterioare am prezentat cum mai multe echipe mari nu reușesc să țină pasul cu schimbările moderne din fotbal în ceea ce privește conducerea unui club de fotbal, atât în teren, cât și în afara lui. Am prezentat de ce Manchester United nu reușesc să se stabilizeze la mai bine de 10 de ani de la plecarea lui Sir Alex Ferguson și cum căutarea unui personaj salvator în fiecare nou antrenor va continua să-i oprească din a deveni o echipă constant competitivă pentru cele mai importante trofee. În același timp, Chelsea a fost un model bun pentru a ilustra ce se întâmplă în cazul opus, atunci când toate deciziile clubului sunt luate unanim de către conducerea clubului, fără a fi luată în considerare opinia celor care influențează direct performanțele de pe teren. În textul ce urmează încercăm să prezentăm și modelul unor cluburi mari din fotbal care au reușit să se adapteze la noua ordine mondială. Chiar dacă metodele sunt diferite, ambele s-au înfruntat cu aceleași probleme până să recurgă la strategii noi, mai complexe și orientate către construirea unei echipe pe termen mediu și lung. Liverpool și Real Madrid, pentru că despre ele două vom discuta cel mai mult, sunt două echipe care dincolo de situație diferită de pe teren, s-au confruntat fiecare cu o nouă realitate în care renumele lor nu mai era suficient în a atrage cei mai buni fotbaliști, odată ce echipe conduse de multimiliardari precum Chelsea, Manchester City sau PSG puteau oricând să ofere mai mulți bani pentru un jucător. Astfel, cele două modele pe care le vom analiza au fost nevoite să se adapteze și să regândească politica clasică de transferuri cu care ei, și multe alte cluburi, se obișnuiseră de ani buni. Moneyball ajunge în fotbal – cazul Liverpool În ultimii ani, Liverpool este poate cel mai bun exemplu de club ce are la bază o echipă tehnică numeroasă și o ierarhie a clubului ramificată și bine structurată, care are drept principal scop luarea unor decizii care au ca principal scop succesul pe termen lung și o creștere financiară sustenabilă. Astfel, echipa de pe Anfield se bazează în deciziile clubului pe o structură internă care are în poziții de decizie oameni din fotbal și business care să vegheze creșterea echipei din punct de vedere fotbalistic, cât și comercial la nivel mondial. Dacă rezultatele de termen scurt depind de antrenor și jucători, oamenii ce lucrează de la birou rămân mereu cu ochii pe obiectivele mai mari ale clubului. Pentru ce se întâmplă pe teren, Liverpool a adoptat modelul de construire a unei echipei cunoscut la nivel mondial drept „Moneyball”, important din baseball odată cu achiziționarea clubului de către John W.Henry și grupul Fenway Sports Group (FSG), patronii celor de la Boston Red Sox. O explică mai largă despre Moneyball găsiți aici: https://www.youtube.com/watch?v=J36ZfXBsGjs Astfel, Liverpool a fost una dintre primele formații care au creat o echipă complexă de analiști și statisticieni care verifică performanțele potențialelor transferuri pe o durată mai lungă de timp, în raport cu vârsta acestora și cota lor de piața pentru a se asigura că jucătorii pe care plătesc sume mari de bani sunt investiții de termen de lung ce se pot integra în filosofia de joc a echipei. Exemplele de astfel de transferuri sunt multiple și sunt cele care au stat la baza echipei lui Jurgen Klopp care a câștigat în 2019 UEFA Champions League și un an mai târziu primul titlu de campioană de mai bine de 30 de ani: Mane, Firmino, Robertson, Wijnaldum, Endo sau Matip sunt toți jucători aduși de la echipe de mijlocul clasamentului, din zona retrogradării sau chiar retrogradate, cum au fost cazurile lui Robertson sau Wijnaldum. Chiar dacă sumele plătite pentru ei tot se învârt în jurul zecilor de milioane de euro, costul lor a fost unul mic pentru rezultatele avute, asta mai ales dacă comparăm cu sumele plătite de alte echipe pentru rezultate asemănătoare sau chiar mai slabe: dacă costul lotului (suma totală a transferurilor cheltuite pe jucătorii aflați în lotul echipei) cu care Liverpool a luat campionatul în 2020 a costat 675 de milioane de euro, loturile cu care Guardiola a cucerit titlul de campioană cu Manchester City au costat între 875 de milioane în 2018 și 1.1 miliarde în 2024, adică cu 200 sau chiar 400 de milioane mai mult decât rivalii lor. Și în acest sezon, Liverpool se apropie de un nou titlul de campioană cu un cost de lot de 665 de milioane de euro, în timp ce Manchester United se află pe locul 13 cu un lot de 850 de milioane și Chelsea pe locul 4, cheltuit cu 300 de milioane mai multe decât echipa de pe Anfield. Poate cel mai cunoscut caz în care politica Moneyball a făcut minuni a fost în vara anului 2017, când directorul sportiv de atunci, Michael Edwards, l-a convins pe Jurgen Klopp să-l achiziționeze pe Mohamed Salah, varianta preferată de scouterii echipei pe baza cifrelor sale, în detrimentul lui Julian Brandt, cel pe care antrenorul și-l dorea mai mult fiindcă era mai familiar prin naționalitatea sa și prin campionatul în care juca. Această abordare a făcut ca Liverpool să devieze de la modelul clasic britanic de one-man-show în care antrenor este cel responsabil de transferuri. În schimb, o echipă complexă condusă de un director sportiv analizează mai multe variante pe care le discută și decide alături de antrenor, decizia finală fiind de fapt un mix între analiza statistică, preferința subiectivă a antrenorului și impactul financiar asupra clubului. O variantă pe care Klopp a susținut-o și pe care s-a pliat cu succes, fiind recunoscut ca genul de antrenor care vede o provocare în îmbunătățirea individuală a calității jucătorilor din lotul său și găsirea unei formule prin care aceștia să de-a cel mai bun randament împreună. Tranziția către acest nou stil de conducere este cu atât mai evidentă o dată cu venirea noului antrenor, Arne Slot, care a ținut să menționeze încă de la prima conferință de presă că nu este managerul echipei, ci doar antrenorul ei („first coach” în engleză). Cu alte cuvinte, noul antrenor este responsabil doar cu ce se întâmplă pe teren, fiind bineînțeles o voce puternică în ceea ce privește construirea lotului, dar departe de a fi cel care ia decizia finală în ceea ce privește politica de transferuri a echipei. Interesant este și că problemele lui Liverpool par să vină din gloria obținută cu această echipă obținută prin metoda împrumutată din „Moneyball-ul” din baseball: o dată cu rezultatele și faima globală în creșterea și pretențiile fanilor au crescut pe măsură, lucru resimțit în ultimii ani prin presiunea constantă de a investi sume cât mai mari în jucători consacrați care să aducă rezultate imediate. Iar aici Liverpool pare să întâmpine probleme dacă ne uităm că tocmai raționamentele financiare, complet justificabile din punct de vedere contabil, i-au oprit până acum să semneze prelungirile contractelor cu cei mai importanți jucători din echipă: Salah și Van Dijk în vârstă de 32, respectiv 33 de ani, și Trent Alexander Arnold, aproape sigur deja plecat la Real Madrid. Filosofia rațională a lui Liverpool pare să se lovească în acest moment de așteptările aparent iraționale din lumea fotbalului care fac fanii, și foarte mulți oameni de fotbal de altfel, să creadă că aducerea de fotbaliști vedetă echivalează aduc automat și rezultate pe teren. Cei care însă par să reușească să îmbine cel mai transferurile inteligente cu păstrarea imaginii unei echipe de superstaruri sunt tocmai cei care au dat startul investițiilor nechibzuite la începutul mileniului, acum 25 de ani. De la a cumpăra la a crește superstaruri – cazul Real Madrid Echipa care a dat startul erei de super transferuri în fotbal, Real Madrid, este în mod surprinzător și echipa care pare să înțeleagă cel mai bine noua lume în care se află fotbalul de astăzi: din ce în cel mai multe echipe pot să-și permită achiziții pe sume uriașe, fie că vorbim de echipe noi venite în elita europeană datorită patronilor dispuși să investească sume uriașe, precum PSG, Newcastle sau mai vechile cazuri Chelsea și Manchester City, fie că vorbim la modul general de echipe mai mici, cu precădere din Premier League, care profită de popularitatea mondială a sportului și beneficiază de bugete mai mari pentru transferuri (precum cazul lui Brighton care a investit aproape 200 de milioane de euro în achiziții doar în vara lui 2024). Până de curând, politica de transferuri a lui Real Madrid prevedea un principiu foarte simplu: să aduci cei mai buni și cei mai populari jucători din lume. Vezi cazurile fotbaliștilor pe care madrilenii au plătit sume record de transfer, precum Figo, Beckham, Kaka, Ronaldo, Bale sau Hazard, dar și a unor jucători aduși mai mult pentru valoarea și utilitatea lor, mai puțin pentru statutul lor de superstaruri: Kroos, Modric, Xabi Alonso, Courtois, etc. Dar politica prin care vrei să aduci mereu cei mai buni și în vogă jucători devine cu fiecare transfer un pariu din ce în ce mai costisitor pe termen lung, așa cum am văzut în cazul lui Manchester United și cum a simțit-o Real Madrid pe propria piele cu cazurile Jovic sau Eden Hazard. Mai mult, alegerea lui Neymar de a merge la PSG în detrimentul lui Real Madrid, a pus galacticii în fața unei piețe în care nu doar că trebuie să plătești sume mari pentru jucători, dar este posibil să trebuiască să plătești pentru fotbaliști care nu erau prima variantă, fiind acum o piață mult mai mare în care din ce în ce mai multe cluburi pot atrage cei mai buni jucători din lume. Astfel, Real Madrid s-a văzut nevoită să-și schimbe politica de transferuri și din a cumpăra constant staturile din cele mai bune campionate europene, să aleagă o nouă politică de transferuri, bazată pe 3 tipuri de achiziții: Jucători cu potențial uriaș, cumpărați înainte să ajungă în Europa Astfel, vedem cum jucători aflați acum în echipa de bază a Real-ul au venit ca anonimi la Madrid și au fost integrați treptat în echipă de-a lungul sezoanelor. Cazul lui Vinicius Jr., adus direct din Brazilia la doar 18 ani, este poate cel mai cunoscut având în vederea că aceasta este poate la ora actuală cel mai bun jucător din lume. Dar el nu este un caz singular dacă ne uităm la alți fotbaliști precum Rodrygo, Valverde sau Endrick, toți aduși din America Latină când nu aveau nici măcar 20 de ani. Jucători tineri din Europa De asemenea, Real Madrid a început în paralel să achiziționezi jucători tineri precum Camavinga, Tchouaméni sau Arda Guler, jucători tineri care au fost adaptați treptat sau sunt în curs de adaptare la prima echipă în ideea în care investiția în ei reprezintă una de termen lung, între 5 și 10 ani, sau mai mult. Aici intră și cazul lui Jude Bellingham, adus pentru peste 100 de milioane de euro la doar 21 de ani, dar în continuare un fotbalist tânăr care poate să crească și să joace pentru echipa din Madrid pentru cel puțin încă un deceniu la cel mai înalt nivel. Noua politică de transferuri a Realului este explicată și la link-ul următor: https://www.youtube.com/watch?v=vzVjg2hazUI Jucători liberi de contract Ultimul tip de transfer se referă la abordarea lui Real Madrid de a încerca să atragă cât mai mulți jucători consacrați aflați la finalul perioadei de contract cu echipele lor. Cel mai bun exemplu de aici este Kylian Mbappe, dar departe de a fi singurul. Dimpotrivă, aducerea lui Mbappe reprezintă o excepție de la noua filosofie a clubului, fiind mai mult un transfer ce seamănă cu era galactică în care popularitatea fotbalist pare să fi fost factorul principal în aducerea sa. Dar dincolo de acest transfer, Real Madrid a adus liberi de contract fotbaliști cu experiență precum Rudiger sau David Alaba, lucru pe care continuă să-l facă cu Alphonso Davies, unde au eșuat, și cu Trent Alexander Arnold, care pare aproape sigur să vină la Madrid din vară. Dacă primele două politici au scopul clar de a întineri echipa și de a asigura constant o tranziție de fotbalisti care pot să devină pe termen mediu jucători de bază în echipă, aducerea de jucători liberi de contract pare să reprezinte o metodă prin care Real Madrid se asigură că are în continuare în lot cei mai bună jucători din lume, aflați la apogeul carierei și cu experiență pentru a-i susține pe colegii mai tineri aduși la echipă. Iar aici intervine rolul antrenorului, mai exact rolul lui Carlo Ancelotti: chiar dacă are un rol mic în ceea ce privește politica de transferuri, fiind mai mult un consultat în acest sens, Ancelotti a fost poate la baza succesului lui Real Madrid din ultimii ani, reușind nu doar să integreze jucătorii tineri aduși la echipă, dar și să mulțumească fotbaliștii cu mai multă experiență și să le ofere tuturor minutele de care aveau nevoie pentru a continua să-și dorească să joace la Real Madrid. Paris Saint Germain, probabil principalul motiv care a adus la o abordare nouă în piața transferurilor pentru Real Madrid și alte echipe de renume, pare să urmeze chiar contracurentul pe care l-a pornit în 2017 o dată cu transferul record a lui Neymar. După experimentul unui trio istoric format din Messi, Neymar și Mbappe, echipa pariziană pare să renunțe treptat la transferarea vedetelor pe sume uriașe de bani în detrimentul construirii unui lot mai tânăr, lipsit de orgoliile din trecut, dispus să se adapteze la tactica antrenorului, inclusiv când aceasta presupune să renunțe la rezultatele personale pentru binele echipei. Iar rezultatele nu par să întârzie, echipa actuală a lui PSG reușind nu doar să atragă laudele lumii fotbalului pentru jocul practic, dar reușind, prin stilul plăcut și spiritul de echipă, să aducă simpatizanți chiar și din rândul celor care până acum respingeau total ideea echipei din Paris, cu precădere după preluarea acestora de către fondul de investiții Qatarez. Antrenor, nu manager Așa cum am făcut-o și în articolul precedent, trebuie să încheiem prin a sublinia punctul comun al echipelor prezentate mai sus ca având o politică de transferuri adaptată la noua realitate a fotbalului, în cazul acesta un antrenor cu un rol bine definit și bine ales pentru necesitatea echipei. Cazurile prezentate mai sus, atât experimentații Carlo Ancelotti și Jurgen Klopp, cât și mandatele mai scurte ale lui Arne Slot la Liverpool sau Luis Enrique la PSG, arată că o politică sănătoasă de transferuri are nevoie și un antrenor care înțelege și acceptă în aceeași măsură rolul său de a lucra și de a adapta jucătorii la nevoile echipei. În toate aceste cazuri, antrenorul nu se află în centrul echipei, ci reprezintă un element de bază care este precedat de o filosofie sănătoasă, conturată de oamenii aflați în poziții de conducere. De remarcat în cazurile lui PSG și Real Madrid că aceste schimbări au venit și cu modificări în structura organizațională a conducerii, unde Nasser Al-Khelaifi, respectiv Florentino Perez, au schimbat forma de conducere la una în care echipele din spatele lor sunt cele care caută, analizează și la final vin cu propuneri către conducătorii echipei pentru verdictul final. O schimbare radicală dacă comparăm cu deciziile unilaterale de până de curând de la PSG sau cu modelul Real Madrid din perioada ”galactică”. Necesitatea unui structuri pe care antrenorul să lucreze definește și modul în care echipele moderne se raportează din ce în ce mai mult la antrenorii săi: termenul de „manager” preluat din Anglia definește o persoană care este responsabilă de toate aspectele clubului, nu doar de ceea ce se întâmplă pe teren. În schimb, ultimii ani ne demonstrează cum din ce în ce mai multe echipe, inclusiv cele din Premier League, par să aleagă antrenorul în funcție de stilul echipei, nu vice-versa, ci să-l scutească pe acesta de responsabilitățile din birocratice. Bineînțeles, acest nou trend poate să nu fie pe placul unor antrenori, mai ales atunci când rezultatele nu sunt bune și atunci lotul aflat la dispoziție nu mai pare la fel de bun. Vedem aici cazul celor mai multe echipe antrenate de Mourinho în ultimii ani (chiar dacă la cele mai multe el avea cel mai important cuvânt în privința jucătorilor care vin sau pleacă). Nu întâmplător echipele antrenate de Mourinho înainte să meargă în Turcia sunt toate echipe care de ani de zile încearcă să revină la gloria de altădată fără rezultat, în principiu pentru că de fiecare dată clubul se pliază pe antrenorul din momentul respectiv: Manchester United, Tottenham și Roma întâmpină fiecare, la un nivel diferit, o inconsistență mare de cel puțin 5 sezoane în performanțe și schimbări de antrenor la o medie de 18 luni. Un contra-exemplu foarte bun la cazurile United, Spurs sau Roma, și unul care întărește necesitatea unei structuri decisă de club, nu de antrenor, este Bournemouth în sezonul 2022-2023, când antrenorul Scott Parker, cel care a promovat-o cu un sezon înainte în Premier League, după o înfrângere în etapa a 3-a cu 9-0 în fața lui Liverpool a declarat public imediat după meci că jucătorii săi nu sunt pregătiți pentru prima divizie din Anglia și că echipa are nevoie de mai multă calitate. Demis imediat după această declarație, Parker a fost înlocuit de Garry O’Neil, care nu doar că a salvat-o pe Bournemouth de la retrogradare, dar a și terminat în fața unor loturi mai bine cotate precum cele de la Leicester, Everton sau Nottingham Forest. Sezonul următor, conducerea lui Bournemouth a luat o decizie radicală, l-a demis și pe O’Neil pentru a-l aduce pe Andoni Raiola, considerat a fi mai potrivit pentru stilul de joc și lot pe care clubul voia să-l implementeze. Raiola a reușit în primul sezon să urce echipe pe locul 12, cu 3 poziții și 8 puncte peste rezultatul atins de O’Neil, iar în cel de-al doilea sezon se află pe locul 10, în lupta pentru competiții europene și la doar 4 puncte de ultimul loc de Champions League. Exemple precum Bournemouth, Liverpool sau PSG nu ne arată doar că echipele devin mai predispuse să renunțe la antrenor dacă acesta nu poate lucra cu jucătorii echipei, ci că ele mult mai interesate în a găsi un antrenor capabil să lucreze pe termen lung cu un lot de jucători. Vedem aici cazul lui Jurgen Klopp, Andoni Raiola sau mult mai longeviv-ul Thomas Frank de la Brentford, care de la 5 sezoane aduce rezultate bune în Premier League pentru o echipă care are printre cele mai mici bugete din prima ligă engleză. Un director nu poate conduce singur o multinațională La fel de bine cum echipele mari încep să regândească modul în care fac transferuri, la fel de bine încep și să se gândească de două ori înainte de a aduce un antrenor. Cele două fenomene evoluează împreună și doar așa pot aduce rezultatele în piața fotbalului actual: printr-o politică de transferuri bine gândită pe termen mediu și lung, bazată pe date concrete și analize obiective, care sunt apoi puse în aplicare pe teren de către un antrenor adaptabil ce înțelege și este dispus să lucreze precum li se cere și jucătorilor moderni: pentru echipă. Dacă industria fotbalului devine un business pe zi ce trece datorită (sau din cauza, depinde cum privești lucrurile) sumelor uriașe de bani investiți, este imposibil pentru aceste echipe să continuă să fie conduse ca acum 20 sau 30 de ani, când cerințele tactice și comerciale erau complet diferite. Cluburile de astăzi sunt nevoite să devină structuri complexe de oameni, mulți dintre ei fără legătură cu ceea ce se întâmplă pe teren, pentru a ajunge și mai ales pentru a rămâne brand-uri de nivel mondial. Inevitabil, o astfel de abordare este necesară să se reflecte și pe teren, acolo unde presiunea este din ce în ce mai mare, iar marja de eroare din ce în ce mai mică. Liverpool, Real Madrid și mai nou PSG oferă în ultimii ani exemple care ne demonstrează această realitate rece cu care cele mai mari cluburi se confruntă. Când fiecare decizie este judecată de milioane de oameni și poate să coste clubul zeci de milioane de euro, trebuie să te asiguri că ai în spate o echipă de oameni diverși, cu o viziune comună de termen mediu și lung, capabilă să ia cele mai bune decizii și să se adapteze la aceasta, dincolo de preferințele personale sau presiunea media. |
Lasă un comentariu