Prima etapă din Premier League a început în forță: Liverpool vs. Bournemouth a fost un meci cu de toate care anunța un weekend de fotbal spectaculos. Dar pe măsură ce weekend-ul a avansat, spectacolul a tot scăzut în intensitate, atingând „apogeul” într-un Manchester United vs. Arsenal care a pus mai mult accentul pe minusurile celor două cluburi, într-un meci lipsit de ritm în ceea ce, în alte vremuri sau alt context, ar fi fost partida etapei.
Cel mai frumos lucru din această etapă a fost poate unitatea cluburilor în al comemora pe Diogo Jota.
Cel mai frumos lucru din această etapă a fost poate unitatea cluburilor în a-l comemora pe Diogo Jota.
Dincolo de asta, prima rundă ne-a confirmat mai mult trendurile pe care le-am văzut de-a lungul verii, fără vreo surpriză majoră, dacă mă întrebați pe mine. Au fost și câteva dezamăgiri, pe care încerc să le explic mai jos.
Business as usual la vârful clasamentului
Așa cum probabil ne așteptam, cele trei principale favorite la titlu au început în forță după ce fiecare a avut o vară plină. Arsenal, Liverpool și Manchester City au obținut fiecare câte trei puncte, chiar dacă evoluțiile lor au fost foarte diferite. Este greu să judecăm cine este favorit atât de devreme, mai ales pentru că valoarea echipelor pe care le-au înfruntat este foarte diferită:
City a avut probabil cel mai ușor meci, în fața unui Wolves care încă încearcă să treacă peste pierderea celor mai importanți jucători, Matheus Cunha și Ait-Nouri.
Liverpool a avut o victorie cu emoții, dar cel puțin de la mijloc în sus a arătat foarte bine, asta în fața unei formații care, chiar dacă și-a pierdut aproape toată defensiva peste vară, încă arată ca o echipă solidă sub comanda lui Iraola
Arsenal, în ciuda victoriei, a arătat cel mai rău dintre favoritele la titlu, mai ales în atac, unde au fost total lipsiți de inspirație. Au avut poate și cel mai greu meci, dar asta nu scuză lipsa totală de creativitate din față. Rămâne de văzut dacă este doar o perioadă de adaptare la jocul în jurul lui Gyokeres sau o problemă generală care continuă să persiste din sezoanele anterioare.
Tijjani Reijnders l-a făcut uitat pe De Bruyne după un debut cu gol și pasă de gol în tricoul lui Manchester City.
Situații diferite, dar toate au plecat acasă cu cele trei puncte. În mod paradoxal, Liverpool și în mod special Arsenal par să iasă cel mai bine din această etapă: în ciuda unor minusuri clare în jocul lor, cele două formații tot au reușit victoria. Iar câștigarea meciurilor și atunci când joci slab este probabil o necesitate pentru orice echipă ce aspiră la titlu.
Avem o luptă pentru retrogradare anul acesta
Poate cea mai bună veste din acest weekend este că echipele nou promovate au șanse mari să ne ofere mai multe emoții în subsolul clasamentului și să tragă după ele alte formații în lupta pentru retrogradare. Chiar dacă Burnley a fost învinsă ușor, celelalte două echipe, în contexte mult mai favorabile, au reușit să se ridice la nivelul așteptărilor construite peste vară și să ne demonstreze că încă mai există speranță pentru cine vine din Championship.
Sunderland a fost clar surpriza plăcută a etapei. Nu mă surprinde victoria lor, cât scorul și mai ales maniera în care au jucat. Chiar dacă au avut 7 jucători aduși în această vară, a arătat ca o echipă care știe foarte bine ce stil de joc vrea să aibă și cum să-l pună în practică
Leeds, cu mai puține schimbări decât Sunderland, a arătat și ea foarte bine, chiar dacă golul a fost unul controversat. Dincolo de acest aspect, Leeds a făcut un meci în care a părut sigură pe ea în defensivă, capabilă să construiască cu calm, lucru pe care multe echipe din a doua parte a clasamentului în sezonul trecut nu-l pot spune.
Mai importante decât victoriile lui Leeds și Sunderland sunt echipele împotriva cărora au venit acestea: West Ham și Everton, formații aflate deja în zona discuțiilor despre retrogradare. Evoluțiile lor modeste în fața unor nou-promovate lasă impresia unui sezon complicat. În aceste condiții, punctele adunate acum ar putea avea o greutate mai mare la final decât entuziasmul de moment sugerează.
Dincolo de rezultatul de pe teren, Sunderland a arătat și în tribune că Premier League avea nevoie de ei înapoi după aproape un deceniu de absență.
Rămâne de văzut dacă și Burnley va reuși să repete performanța rivalelor sale în etapele ce urmează. Pentru moment, este greu să-i judecăm prea dur după meciul împotriva lui Spurs, o echipă care clar a vrut să-și impresioneze fanii în primul meci jucat acasă sub comanda lui Thomas Frank. Tocmai pentru că este doar primul, și împotriva lui Burnley, nu este bine nici să-i lăudăm prea mult pe cei de la Tottenham. Echipa a arătat bine, dar istoria ne spune că Spurs au avut mai multe sezoane în care au început bine o campanie, doar ca să se prăbușească în clasament la fel de ușor cum au urcat.
Cine a dezamăgit
Am avut două echipe care m-au surprins negativ în weekend.
Prima dintre ele este Brighton, egală în minutul 96 de Fulham prin Rodrigo Muniz, fotbalist care probabil va părăsi Craven Cottage până la finalul lunii. Una dintre problemele principale ale echipei Fabian Hurzeler în sezonul trecut a fost că nu au reușit să ducă la capăt performanțele bune, pierzând peste 20 de puncte din poziții în care conduceau meciul.
Având în vedere experiența pe care te-ai așteptat să o aibă după un sezon în Premier League, precum și un lot fără accidentări majore, care să-i permită să aducă întăriri de pe bancă, credeam că Brighton nu va mai repeta foarte des asemenea situații. Clar nu mă așteptam la această situație chiar din prima etapă. Dincolo de meritele lui Fulham, trebuie spus că pescărușii încă arată ca o echipă imatură din acest punct de vedere.
Aston Villa a fost o altă dezamăgire – o echipă incapabilă să-și creeze ocazii de gol și fără niciun stil de joc clar în meciul împotriva celor de la Newcastle, chiar dacă vorbim de un lot de jucători cu experiență care au deja mai bine de 2 sezoane de când lucrează în principiu în aceeași formulă sub comanda lui Unai Emery. Mai concret, Villa a părut ca o echipă care are nevoie de întăriri, lucru puțin probabil ținând cont de constrângerile financiare sub care se află.
Doar norocul (și lipsa lui Isak) au salvat-o pe Aston Villa de la înfrângere.
La polul opus trebuie menționată Newcastle, care a dominat clar jocul, mai ales la mijlocul terenului. Dar aici nu este nicio surpriză întrucât primul 11 al lui Howe este unul dintre cele mai bune din Premier League. Provocarea pentru ei o să înceapă din septembrie, când trebuie să includă și meciurile de Champions League în programul echipei.
Cine arată mai bine decât mă așteptam
Chiar dacă au avut un adversar facil, cu un Brentford care încă se reface după pierderile din vară, Nottingham Forest pare să nu fie afectată de plecarea lui Elanga și pare capabilă să fie pentru un al doilea sezon la rând în zona cupelor europene. Dincolo de rezultat, Nottingham a reușit o partidă în care a avut constant mingea la picior și a încercat să construiască cu calm, un element care arată că Nuno Espirito Santos pregătește o echipă mai flexibilă din punct de vedere tactic față de sezonul trecut, când contraacturile erau arma principală (și poate singura) pentru Forest.
Chris Wood cu o dublă în prima etapă – poate că sezonul trecut nu a fost chiar unul complet întâmplător.
Pe lângă performanța de pe teren, Nottingham a cheltuit peste weekend aproape 100 de milioane de euro pentru trei fotbaliști care să întărească atacul pădurarilor: Arnaud Kalimuendo, James McAtee și Omari Hutchinson sunt jucători dinamici de care echipa avea nevoie pentru meciurile din trei în trei zile care urmează, cel puțin până în ianuarie.
Un meci poate nu foarte spectaculos, evoluția lui Crystal Palace împotriva lui Chelsea de pe Stamford Bridge a demonstrat că, în ciuda tuturor obstacolelor, Oliver Glasner construiește o echipă foarte greu de învins. Fără noi transferuri, formația sa a arătat că nu ai nevoie de jucători noi ca să rămâi cel puțin la standardul setat la începutul anului. Chiar dacă-i vor pierde pe Eze sau Guehi (sau amândoi), Palace arată ca o echipă sigură pe parcursul său, pe ceea ce vrea să joace și cum poate să progreseze. Este ceea ce mă așteptam să văd mai mult de la Aston Villa, dar în orice caz, mă bucur să văd că răbdarea și încrederea acordată lui Glasner dau roade.
Un sezon nou, aceleași echipe
Două echipe par că nu s-au schimbat deloc, dar impresia pe care au lăsat-o fiecare este destul de diferită. Pe de-o parte, Chelsea a reușit să fie aceeași echipă trece greu peste o linie defensivă joasă, în ciuda faptului că i-au adus pe Joao Pedro, Liam Delap, Estevao sau Jamie Gittens. Desigur, au întâlnit o echipă foarte bună și au avut parte de doar două săptămâni de pregătire după Campionatul Mondial al Cluburilor, dar în același timp poate să fie și o problemă de sistem, nu de lot.
La polul opus, Bournemouth este una dintre echipele care iese cu capul sus după această primă etapă, chiar dacă a fost învinsă. Iraola a demonstrat că formația sa poate în continuare să joace un fotbal dinamic, agresiv, fizic și plăcut ochiului, chiar dacă vineri seara pe Anfield a avut nu mai puțin de 5 jucători accidentați și o apărare decimată de plecări. Sunt toate semnele că Bournemouth să fie o echipă solidă de mijlocul clasamentului, chiar și fără Kepa, Kerkez, Huijsen sau Zabarnyi.
Acțiunile defensive ale lui Bournemouth vs Liverpool. În continuare o echipă care fizic stă foarte bine.
Și la final – Manchester United. Așa cum am tot spus, este greu să judecăm o echipă după prima etapă. Desigur, jocul lui United a părut mai bun decât în sezonul trecut, cu Mbeumo și mai ales Cunha aducând mult mai multă creativitate în jumătatea adversă, dar problemele mari încă par să fie acolo: lipsa de încredere, incapacitatea de a finaliza ocaziile create, un mijloc fragil pe faza defensivă și neîncrederea portarului la faze fixe sunt toate aspecte cunoscute nu doar de sezonul trecut, ci cu mult dinaintea lui Amorim.
Cunha a fost cel mai periculos om al lui United de duminică – a coborât constant între liniile lui Arsenal pentru a primi mingea și a reușit să avanseze de 13 ori cu mingea la picior în poziții din care să creeze ocazii de gol.
Per total, multă mișcare degeaba în atac doar ca să pierzi meciul pe o greșeală dintr-o fază fixă pare să fie cel mai bun rezumat al lui Manchester United din ultimii ani. Jocul bun poate să indice că victoriile o să urmeze și ele pentru United, dar încă nu-mi este clar dacă asta va dura câteva etape în plus sau câteva sezoane.
Vineri începe momentul mult așteptat – spectacolul Premier League se întoarce. Este momentul în care speranțele de peste vară pentru echipa favorită se întâlnesc cu sentimentul de anxietate care inevitabil ne lasă un gol în stomac când ne amintim cât de ușor poate fi stricată starea noastră de spirit după 90 de minute, dacă echipa favorită nu câștigă.
Orice sezon de Premier League trebuie să înceapă cu o predicție pentru cum va arăta clasamentul peste 10 luni. Așa că asta am făcut și eu. Nu este o analiză în amănunt, poate voi face una la începutul lunii septembrie când lucrurile sunt cu adevărat mai clare, ci pur și simplu o încercare de a estima unde va termina fiecare echipă.
Am împărțit toate cluburile în 5 categorii, nu neapărat egale. Voi spune locul pe care mă aștept să termine fiecare echipă, după ce ofer o explicație scurtă. La finalul articolul o să arat și clasamentul meu.
Bineînțeles, multe lucruri se pot schimba de acum până în mai 2026: noi jucători, noi antrenori, dezamăgiri, reveniri spectaculoase sau fotbaliști de care nu am auzit niciodată, dar care pot să ne impresioneze. Mai mult poate decât acestea, am menționat foarte des accidentările și cum sezonul unei echipe depinde de ele. Nivelul este atât de ridicat în Premier League încât pierderea unui jucător de bază pentru câteva luni poate face diferența între speranțele la cupe europene și teama de a ajunge la retrogradare. Sau între a te lupta la titlu și a rata calificarea în Champions League.
Una peste alta, sunt multe variabile de-a lungul sezonului care cu siguranță o să-mi strice clasamentul bine gândit. Așadar, fără nicio presiune, găsiți mai jos predicțiile mele pentru Premier League, ediția 2025/2026, iar la final găsiți clasamentul meu.
Cine a stat pe loc?
Începem cu echipele care s-au mișcat cel mai puțin pe piața transferurilor – aici este poate cel mai greu să analizăm situația la acest moment pentru că așteptările sunt ca ele să fie mai active în ultimele zile din luna august, atunci când pot să obțină cele mai bune prețuri pentru jucătorii care încă nu au fost mutați.
Bournemouth
O formație cu un joc spectaculos și un antrenor foarte bun în Andoni Iraola, Bournemouth avea nevoie de o vară mai liniștită după ce a investit aproape 300 de milioane de euro în transferurile din ultimii trei ani. Au reușit să-și păstreze vedetele din atac și continuă să aibă un mijoc solid, dar problema lor mare vine în apărare: i-au pierdut deja pe Kepa Arrizabalaga, Milos Kerkez și Dean Huijsen, iar Ilya Zabarnyi este aproape de PSG. Asta înseamnă că pierd 4 din 5 oameni din defensivă care sezonul trecut au fost titulari.
Indiferent de calitatea lui Iraola și de cât de bine arată echipa de la mijloc în sus, Bournemouth va avea nevoie de o perioadă în care să se acomodeze cu aceste pierderi și să găsească variantele optime prin care să-i înlocuiască. De aceea, chiar dacă nu o să aibă emoții la retrogradare, ba chiar șanse decente să ajungă sus în FA Cup sau Carabao, cred că Bournemouth o să termine mai jos decât sezonul trecut, în afara primelor 10 clasate.
Unde cred că o să termine: locul 12
Fulham
Poate o dezamăgire pentru fanii săi, Fulham pare să continue să meargă pe aceeași filosofie din ultimii ani, în care așteaptă până în ultimul moment pentru a aduce jucători noi în lot. Cu doar un portar de rezervă adus în acest sezon, echipa din Londra arată lipsa de ambiție în a-și depăși statutul de formație de mijlocul clasamentului. Dar asta nu înseamnă că nu vor avea emoții în sezonul ce urmează: dacă apar 1-2 accidentări de termen lung pentru jucători-cheie nu aș exclude să-i vedem inclusiv în lupta pentru retrogradare, de care sunt, cu siguranță, mai aproape decât de locurile de Europa.
Chiar dacă lotul este unul decent, iar Marco Silva a demonstrat deja că este un antrenor capabil, echipele din jurul lor par să arate mai bine decât sezonul trecut. Din fericire pentru londonezi, sunt și formații care arată mai rău, deci probabil Fulham va fi în siguranță pentru sezonul următor dacă nu apar evenimente care să deregleze complet lotul, precum accidentări sau plecarea lui Silva.
Unde cred că o să termine: locul 14
Crystal Palace
Spre deosebire de Fulham sau Bournemouth, Palace are mai multe motive să fie optimistă: au câștigat deja două trofee în acest an, primele din istoria clubului, și-au păstrat pentru moment cei mai buni jucători și vor evolua în Europa din această toamnă. Pentru ei, faptul că au stat pe loc pare să fie o victorie.
Chiar dacă nu va fi în competiția pe care o voiau, din motive independente de rezultatele din teren, decizia TAS ca Palace să evolueze în Conference League măcar aduce puțină claritate în jurul clubului și le permite să-și seteze niște obiective mai clare pentru întărirea lotului până la finalul lunii august.
Va fi o provocare să jongleze între meciurile de Premier League și serile europene de joi, dar cred că Palace va reuși să se claseze în primele 10 echipe din campionat, iar în cupe, acolo unde Oliver Glasner pare să exceleze, mă aștept să ajungă în faza semifinalelor în două competiții (probabil FA Cup și Conference)
Unde cred că o să termine: locul 10
Potențiale suprize
Sunt 4 echipe de la care mă aștept să ne surprindă plăcut. Un mic spoiler: trei dintre ele sunt echipele nou-promovate. Nu mă aștept ca toate trei să joace și la anul în Premier League, dar cred că toate vor avea o prestație mai bună decât au avut formațiile nou-promovate din ultimii doi ani. Pe lângă cele trei am adăugat o a patra echipă, de la care mă aștept să fie noua Nottingham Forest din acest sezon (și nu e Nottingham).
Leeds
Probabil cea mai stabilă echipă dintre noile promovate, o formație cu experiență în Premier League și un antrenor care a mai fost la rândul său în prima divizie. Pe lângă lotul cu care au promovat, transferurile făcute au fost inteligente: jucători care au confirmat la echipe bune din Europa: Lucas Perri, Jaka Bijol, Sebastiaan Bornauw, Gabriel Gudmundsson, Anton Stach, Sean Longstaff sau Lukas Nmecha. Toți au între 26 și 27 ani, sunt jucători înalți, puternici fizic.
Mă aștept ca Leeds să fie o echipă pragmatică, solidă defensiv și capabilă să surprindă pe contraatac cu Gnonto, James și Aaronson. Probabil o să mai aducă întăriri în ofensivă, dar important este că par o echipă care va încasa greu goluri, lucru pe care nu-l pot spune despre alte echipe care joacă de ani de zile în Premier League.
Unde cred că o să termine: locul 13
Burnley
Echipa lui Scott Parker vine după un sezon istoric, în care au încasat doar 16 goluri în 42 de partide. Chiar dacă au pierdut două piese importante care i-au ajutat să contribuie la acest record, CJ Egan-Riley și James Trafford, plecați la Marseille și Manchester City, Burnley este în continuare o formație care arată bine în apărare. Nu sunt foarte convins de jucătorii aduși să-i înlocuiască: În afară de unde Quilindschy Hartman de la Feyenoord, Kyle Walker, Martin Dubravka sau Axel Tuanzebe sunt toți jucători care au avut probleme cu accidentările în sezoanele precedente, deci nu par soluții pe care te poți baza constant.
Dar motivul principal pentru care cred că Burnley nu va reuși să se salveze de la retrogradare este atacul care oricum nu a impresionat nici anul trecut în Championship, și pe care nu l-au îmbunătățit foarte mult în această vară. Cu aproape 40 de milioane plătite Armando Broja și Loum Tchaouna, și alte 30 cheltuite pe Lesley Ugochukwu, Burnley pare să-și construiască deja lotul cu care să atace promovarea la anul în Championship. Cu toții sunt fotbaliști cu potențial, dar departe de produsul final de care orice formație din liga secundă are nevoie. Sper să nu am dreptate, mai ales pentru Scott Parker: m-aș bucura să-l văd că are măcar un sezon bun în Premier League, dar cred că are șanse mai mari să fie demis până la finalul anului.
Unde cred că o să termine: locul 19
Sunderland
Clar echipa care a intrat cu cele mai mici șanse de a rămâne în Premier League, Sunderland a avut o vară impresionantă. Chiar dacă l-au pierdut pe Jobe Bellingham, clubul a investit mai mult decât m-aș fi așteptat, în transferuri inteligente: nu doar fotbaliști tineri, care au confirmat deja la profesioniști, dar cu potențial să crească în continuare: Habib Diarra de la Strasbourg, Simon Adingra de la Brighton, Robin Roefs din Olanda, Chemsdine Talbi și Noah Sadiki din Belgia. Lor li se adaugă două nume importante, Reinildo Mandava și Granit Xhaka, care să aducă mai multă experiență unui lot tânăr.
Ca să fiu cât mai clar în acest punct: dintre noile promovate o văd clar pe Leeds favorită să se salveze. Între Burnley și Sunderland nu văd o diferență foarte mare și probabil că norocul sau deciziile din timpul sezonului vor decide care dintre ele va juca și la anul în Premier League, dar sunt destul de sigur că una dintre ele se va salva alături de Leeds. Momentan merg pe Sunderland, probabil influențat de nostalgie și de „Sunderland ‘till I die”.
Unde cred că o să termine: locul 16
Brighton
Sunt două motive pentru care cred că Brighton va depăși așteptările multora în acest sezon.
Primul este că, spre deosebire de alți ani, au păstrat nucleul lotului. Sigur, a plecat Joao Pedro, dar ultimele săptămâni ale brazilianului la Brighton au fost oricum destul de controversate, fiind exclus din lot pe motive disciplinare de Fabian Hürzeler. Dincolo de atacantul plecat la Chelsea nu au fost plecări ale unor jucători esențiali: Adingra era un jucător util de lot, iar Estupinan a fost mai mult accidentat decât apt de joc în ultimele 12 luni. În locul lor au venit Maxim de Cuyper și Tom Watson, iar atacul a fost întărit cu doi tineri din Grecia: Charalampos Kostoulas și Stefanos Tzimas. Mai mult, au adus în apărare doi fundași foarte interesanți: dacă Diego Coppola pare mai mult o soluție de viitor, Olivier Boscagli de la PSV are toate șansele să aducă un impact imediat și să crească valoarea echipei.
Dincolo de noile veniri, marele câștig al lui Hürzeler este că avea la dispoziție jucătorii care anul trecut au stat mai mult la infirmerie. Brighton a terminat pe locul 8 chiar dacă a avut cele mai multe accidentări dintre toate echipele din Premier League. Deci un lot complet, care nu are presiunea competițiilor europene, are toate șansele să aibă un sezon mai bun ca cel precedent și nu doar să termine pe un loc de cupă europeană, dar chiar să atace un potențial loc 5 dacă vreuna din echipele mari clachează.
Dacă reușește să evite accidentările, Brighton are toate șansele să profite de oboseala vecinelor de clasament și să aibă cel puțin o primă parte de sezon foarte bună, așa cum a fost și cazul lui Nottingham Forest anul trecut.
Unde cred că o să termine: locul 5
Cine o să aibă probleme
Nu am inclus Burnley sau Sunderland în această categorie pentru că statutul de nou-promovată reprezintă o problemă în sine. În schimb, vorbim aici despre patru echipe deja prezente în Premier League, majoritate de ani de zile, dar care se află acum într-o perioadă dificilă. Am nominalizat două dintre ele pentru retrogradare, dar în realitate oricare dintre ele poată să ajungă în subsolul clasamentului dacă unul sau mai mulți jucători pleacă sau se accidentează pentru o perioadă mai lungă de timp.
Brentford
Problemele sunt aproape inevitabile când îți pierzi portarul, Mark Flekken, golgheterul, Bryan Mbeumo și căpitanul, Christian Nørgaard. Dar cel mai grav pentru Brentford este că l-au pierdut pe Thomas Frank, antrenorul care a reușit să-i mențină de timp de patru sezoane în Premier League, deși au avut de departe cel mai mic buget de transferuri în aproape fiecare perioadă de transfer din acest interval. Aducerea lui Keith Andrews, fără experiență anterioară ca antrenor principal, nu prea poate să crească încrederea fanilor pentru noul sezon, doar să ridice și mai multe semne de întrebare.
Însă, Brentford este un club bine condus, care niciodată nu s-a bazat pe individualități, ci pe colectivul din teren sau din afara sa. Venirile lui Kelleher și Henderson aduc clar experiență în lot, iar Antoni Milambo de la Feyenoord și Michael Kayode de la Fiorentina sunt întăriri decente pentru o echipă care oricum este puternică fizic, stabilă în apărare și capabilă să-și adapteze stilul de joc la adversar. Poate că nu este mult, dar toate acestea sunt cerințe minime necesare dacă vrei să rămâi în Premier League, iar Brentford le bifează pe toate.
Sunt destul de sigur că vor avea un sezon mai slab ca cel precedent, dar stabilitatea echipei cred că-i va ajuta să se diferențieze de alte echipe din această categorie care trec prin perioade mult mai tumultoase.
Unde cred că o să termine: locul 15
Everton
Pentru că tot vorbim de perioade tumultoase, putem să amintim ultimele 5 sezoane ale lui Everton, în care aproape mereu perioada de transferuri a fost mai mult una de suferință, iar emoțiile pentru retrogradare au mers adesea până în ultimele etape. Anul acesta se adaugă plecarea a nu mai puțin 8 jucători din prima echipă și mutarea pe un nou stadion. Chiar dacă la capitolul veniri au adus câteva nume interesante, cel mai mare dintre ele Jack Grealish, lotul este încă unul mai subțire pentru așteptările unor fani care de ani de zile așteaptă să revină în elita fotbalului britanic.
Tranziția către un nou stadion, o echipă pe jumătate schimbată, va fi probabil una dură și lungă, dar necesară pentru viitorul clubului. Prezența lui David Moyes și forma echipei sub comanda sa din ultimele luni ale sezonului trecut mă fac să cred că vor reuși să evite retrogradare, chiar dacă vor ajunge din nou în primăvară cu emoții pentru rămânea în prima ligă engleză.
Unde cred că o să termine: locul 17
West Ham
La fel ca Everton, West Ham a pierdut 8 seniori din lot și este un proces de reconstrucție. Noile veniri nu dau neapărat siguranța necesară întrucât Callum Wilson sau Kyle Walker Peters sunt fotbaliști care au o experiență neplăcută în ultimele sezoane cu accidentările. Nici sumele mari plătite pentru El Hadji Malick Diouf de la Slavia Praga sau Mads Hermansen de la Leicester (peste 40 de milioane pentru cei doi) nu-mi dau prea multă încredere că West Ham poate să-și îmbunătățească performanțele slabe de anul trecut.
În plus, în cadrul clubului există tensiuni mai mari ca niciodată în contextul creșterii continue a prețurilor la abonamente care vin oricum după ani de nemulțumire în privința stadionul care după atâta timp tot nu se simte ca „acasă” pentru fanii londonezi. Tensiunea constantă dintre fani și conducere mă face să cred că West Ham nu va face față presiunii unei eventuale lupte pentru evitarea retrogradării. În acest moment echipa este una divizată, iar rezultatele slabe de pe teren la care mă aștept nu vor face decât să adâncească și mai mult această problemă. Lipsa de investiții și a unui grup unit, pe teren, în tribune și în conducere, o fac pe West Ham una dintre favoritele mele să părăsească Premier League, după mai bine de un deceniu de la ultima promovare.
Unde cred că o să termine: locul 18
Wolverhampton
Echipa lui Vitor Pereia a pierdut și ea 7 jucători din lotul de anul trecut, dar cele mai de impact sunt clar plecările lui Matheus Cunha și Rayan Aït-Nouri, cei mai valoroși oameni din sezonul precedent. În locul lor au venit Fer López, Jhon Arias și David Møller Wolfe, care, cu excepția lui Wolfe, nu au demonstrat în Europa până acum. Lotul lui Wolves era încă de sezonul trecut unul destul de mic, dar în acest sezon în care investițiile tot nu au venit, lucrurile arată și mai rău. Șansa lui Wolves anul trecut au fost că au existat echipe mai slabe ca ea până au reușit ei să se redreseze. Anul acest nu văd multe echipe în această situație: noile promovate arată destul de bine, Brentford rămână o formație stabilă și pragmatică, iar Everton sau West Ham, chiar dacă într-o situație asemănătoare, au loturi mai solide decât lupii.
Singura speranță a lui Wolves este ca Vitor Pereira să continue să aducă rezultatele mai bune decât echipa pe care o are la dispoziție. Istoricul lui ne arată că Pereira este antrenorul care poate să redreseze o formație pe termen scurt, dar rar a rezistat la o echipă mai mult de 18 luni. Stilul său de antrenorat de obicei aduce probleme în vestiar după câteva luni. Dacă adăugăm aici și eventuale nemulțumiri între el și conducere pentru transferurile (ne)făcute, ajungem iar la un scenariu ca la West Ham, unde probleme evitate în ultimii ani au toate șansele să explodeze în acest sezon. Dacă se întâmplă acest lucru, nu văd cum Wolves ar putea iar să scape de retrogradare.
Unde cred că o să termine: locul 19
Aproape de fericire
Următoarele cluburi reprezintă o necunoscută, întrucât oricare dintre ele ar putea încheia sezonul oriunde între locurile 5 și 10. Sunt echipe cu tradiție și pretenții, care pot pune probleme serioase candidatelor la titlu, dar care, în aceeași măsură, se pot încurca de formații mai mici, bine organizate defensiv. Practic, sunt noul tip de echipă „yo-yo”: un sezon evoluează în cupele europene și resimt din plin efectele programului aglomerat, în următorul, fără acest stres suplimentar, revin puternic și se califică din nou în Europa League sau chiar în Champions League.
Nu exclud posibilitatea ca una dintre ele să prindă un loc de Champions League, dar mi se pare mai probabil ca cel puțin una să aibă un sezon dificil, poate chiar ratat. Totuși, nu le-am inclus în categoria echipelor cu probleme, pentru că în cazul lor un sezon slab înseamnă că nu se vor califica în Champions League, departe emoțiile retrogradării.
Newcastle
Încep cu cei care cred că vor avea cele mai mari probleme. Nu au făcut suficiente transferuri, au șanse mari să-și piardă cel mai bun jucător și imaginea clubului,în general, a avut mult de suferit după ce aproape toate țintele lor au ales să meargă la alte echipe din Top 6.
Newcastle are un antrenor bun și un prim 11 de Champions League, dar, în același timp, lotul este unul insuficient pentru a face față meciurilor din 3 în 3 zile pe care le vor avea din toamnă. Ultima dată când au fost în situația asta, în sezonul 2023-2024, au fost eliminați din grupe și au terminat în afara locurilor europene, în principiu din cauza accidentărilor suferite constant din cauza efortului fizic uriaș.
Așa cum am zis deja, Newcastle are un nucleu de bază foarte bun și un antrenor pe măsură, dar pare că de mai multe sezoane clubul se bazează pe capacitatea lui Howe de a-și motiva jucătorii. Fără o conducere clară la nivelul administrativ, clubul pare lipsit de direcție și impresia este că sunt mai multe tensiuni în birourile de pe St.James Park, așa cum reiese inclusiv din drama plecării lui Isak. Dacă această situație va exploda în acest sezon și rezultatele nu vor mai veni, cred că Howe este în pericol și odată cu încrederea lui în proiectul echipei, vor dispărea și rezultatele.
Unde cred că o să termine: locul 11
Nottingham Forest
Surpriza plăcută din sezonul anterior, mă aștept de la Nottingham să se lupte pentru locurile de competiții europene și în acest sezon, dar mai puțin spectaculos. Prezența în Europa League pentru o echipă care nu este obișnuită să joace an de an din 3 în 3 zile este demonstrat statistic că aduc o scădere de formă în campionat, în medie cu 6 puncte față de sezonul anterior.
Dar Nottingham rămâne o formație bine așezată pe teren, solidă în apărare și, cu excepția lui Elanga, cu aceiași jucători care au impresionat sezonul trecut. Au reușit să-l păstreze pe Morgan Gibbs-White, au adus câțiva jucători interesanți, pe Dan Ndoye de la Bologna, Igor Jesus și Jair Cunha de la Botafogo, toți sub 25 de ani. Probabil vor mai urma câteva transferuri, iar dacă nu pleacă alți jucători, lotul arată suficient de numeros.
Nuno Espirito Santo este un antrenor cu experiență în Europa deci cred că va reuși să mențină clubul în prima parte a clasamentului și chiar să reușească un parcurs bun în Europa League, poate chiar și într-o competiție internă.
Unde cred că o să termine: locul 9
Tottenham Spurs
Tottenham este poate cel mai mare semn de întrebare. Anul trecut au terminat pe locul 17, dar au câștigat Europa League și vor juca în Champions League din toamnă. Pe lângă acest paradox, și-au schimbat antrenorul și s-au despărțit de căpitanul Son, cel mai vechi om din echipă.
Așadar, având în vedere că nici anul trecut nu îmi era clar cine este Tottenham, acum cu atât mai puțin. Sincer să fiu, mă aștept să termine oriunde între locurile 2 și 12. Dar realist vorbind, îmi place că Thomas Frank nu a venit să schimbe complet echipa, în schimb și-a păstrat majoritatea jucătorilor și a adus jucători în poziții cheie: doi fundași centrali tineri, Takai și Vuskovic, care pot înlocui seniorii care au demonstrat că au probleme cu accidentările de-a lungul sezonului, pe Kudus care poate să joace în ambele benzi din atac, și pe Palhinha pentru a avea un mijlocaș cu profil strict defensiv, ceea ce lipsea echipei până în prezent.
Nu mă aștept ca Tottenham să aibă un sezon extraordinar, ci unul suficient de bun cât să-i permită lui Frank să înceapă tranziția către o echipă care din 2026 poate să revină în primele 5-6 din Premier League.
Unde cred că o să termine: locul 8
Aston Villa
Marele succes al lui Villa este că au reușit să treacă până acum prin această vară fără să vândă niciun jucător pe care Unai Emery s-a bazat în sezonul trecut. Mai mult, au adus un atacant de care lotul avea mare nevoie în persoana lui Evann Guessand de la Nice. Rămâne de văzut dacă vor mai rezista încă 3 săptămâni fără să se despartă de jucătorii lor (personal cred că nu), dar în orice caz, chiar dacă unul dintre Watkins, Martinez sau Ramsey va pleca, lotul lui Villa rămâne unul mai bun decât m-aș fi așteptat acum 3 luni când ratau calificarea în Champions League.
Cu toate astea, Emery a pierdut în Rashford și Asencio doi jucători importanți în a doua jumătate a sezonului 2024/25, iar incapacitatea clubului de a transforma împrumutul lor într-o achiziție permanentă clar va afecta planurile antrenorului. Lipsa de noi veniri într-o vară în care toate cluburile din jurul lor par să se fi întărit mă face să cred că Villa nu va reuși o performanță mai bună decât sezonul trecut.
Este probabil un sezon de sacrificiu, unde clubul se va baza probabil pe capacitatea lui Unai Emery de a păstra echipa în zona locurilor europene. Cred că Villa are șanse mai mari să urmeze modelul lui Tottenham din sezonul trecut și să încerce să se califice în Champions League pe ruta Europa League, o competiție pe care Emery a câștigat-o deja de patru ori și unde lotul decent de Premier League al lui Villa este de departe mai bun decât al contracandidatelor din celelalte țări europene.
Unde cred că o să termine: locul 7
Manchester United
Eșecul de anul trecut al lui United reprezintă probabil cel mai mare atu în acest sezon: faptul că nu au reușit să termine (nici măcar pe aproape) în zona locurilor europene și finala Europa League pierdută cu Tottenham înseamnă că Ruben Amorim va avea ceea ce nu a avut deloc în primele sale luni pe Old Trafford: timp.
Chiar dacă va fi dureros să vadă meciurile rivalelor la televizor în serile de marți, miercuri și joi, United va avea avantajul a putea pregăti aproape fiecare etapă în amănunt, lucru important mai ales pentru o formație care încă se acomodează la un sistem de joc aparte pe care Amorim încearcă să-l introducă.
Dincolo de acest lucru, lotul lui Amorim arată deodată mult mai bine acum că a reușit să aduc trei jucători de atac care pot să aducă goluri: Mbeumo, Cunha și Sesko schimbă mult fața unei echipe arată total incapabilă să înscrie sezonul trecut, mai ales în finala de pe San Mames.
Bineînțeles, United încă nu are un lot complet, mijlocul terenului pare să fie cel mai subțire compartiment, și în general valoarea jucătorilor este departe de cea a unei echipe care poate concura la cele mai importante trofee. De aceea, nu o văd pe United să pună probleme la vârful clasamentului, dar cred că va fi constant la limita locurilor de Champions League, lucru care este oricum o îmbunătățire semnificativă față de sezonul trecut.
Unde cred că o să termine: locul 6
Cine pleacă cu trofeul acasă
Nicio surpriză aici – sunt echipele care au terminat și anul trecut pe primele patru locuri. Diferențele între cele patru cred că sunt foarte mici, iar orice transfer făcut în următoarea perioadă sau orice accidentare la un jucător de bază poate să facă diferența între a câștiga campionatul și a terminat pe locul 4, atât de strânsă cred că este valoarea echipelor care se vor lupta la titlu.
Pare că o să mă axez mai mult de defectele echipelor de mai jos, dar ca să fie clar: cele patru sunt cluburi care joacă la cel mai înalt nivel, capabile nu doar să câștige Premier League, dar orice alt trofeu pentru care joacă. Așadar nu o să reiau de 10 ori pentru fiecare cât de bine joacă și ce jucători buni, este clar pentru toată lumea.
Însă, sunt destul de sigur că cel puțin una dintre ele nu va începe campionatul foarte bine, dar inevitabil la finalul lunii mai cred că tot ele se vor regăsi pe primele poziții, așa cum a fost și sezonul trecut. Ordinea rămâne de văzut.
Manchester City
Sezonul trecut a fost cu siguranță o senzație pe care fanii lui City aproape că o uitaseră complet, aceea a neputinței. Chiar dacă finalul campionatului a fost unul bun, tot a fost departe de standardele înalte setate de Guardiola și jucătorii săi. Pentru anul ce urmează mă aștept ca City să aibă în continuare probleme în a-și adapta un nou lot de jucători la un nou stil de joc ce începe să ia cu asalt Premier League. Unul mult mai rapid, fizic și agresiv cu care Guardiola nu pare neapărat de acord, dar pe care-l respectă și înțelege suficient de mult ca să-și dea seama că echipa sa are nevoie să se schimbe.
Venirile din această vară arată bine: Tijjani Reijnders, Rayan Aït-Nouri, Rayan Cherki și James Trafford sunt jucători care pot să intre direct în primul 11, iar Sverre Nypan și Claudio Echeverri sunt tineri cu potențial ce cu siguranță vor ajuta de-a lungul sezonului. Dar Guardiola pare că nu a reușit să se despartă de „vechea gardă”, cu excepția lui Kevin De Bruyne și Jack Grealish. Chiar dacă nu sunt foarte în vârstă, Bernardo Silva, John Stones, İlkay Gündoğan, Akanji, Ake, Kovacic sau Ederson au avut aproape toți probleme cu accidentările în ultimii ani și în general sezonul trecut au arătat de parcă au o viteză în minus față de jucătorii de alte echipe.
Reconstrucția lui City pare să fie un proces de termen mai lung, ceea ce nu mă înțelegeți greșit, cred că este rezonabil, dar în același înseamnă că sezonul ce vine va fi unul de sacrifiu, în care cetățenii trebuie să se mulțumească „doar” cu un loc de Champions League. Pe scurt, o echipă foarte bună, dar care are nevoie să facă tranziția către un joc mai dinamic, cu un lot mai tânăr.
Unde cred că o să termine: locul 4
Chelsea
De aici încolo devine și mai greu. Să câștigi Premier League în prezent înseamnă să câștigi cam fiecare meci. Foarte greu de prezis cine o să aibă capacitatea fizică și mentală să intre pe teren capabili să câștige 38 de meciuri.
Cam ăsta este principalul motiv pentru care nu o văd pe Chelsea capabilă să câștige campionatul anul acesta: sezonul trecut au avut fluctuații mari de formă și un joc care nu a impresionat, inclusiv pe fanii săi, o bună perioadă de timp. Sunt o formație care atunci când joacă bine poate s-o învingă pe PSG cu 3-0, dar în același timp pot să cadă complet timp de 4-5 meciuri, ceea ce în Premier League înseamnă că ai ratat titlul.
Pe lângă asta, chiar dacă au un lot extraordinar, simt că în apărare au în continuare lipsuri mari: Robert Sanchez este un portar care poate să greșească oricând, iar centrul apărării nu este nici el impresionant, mai ales acum că Levi Colwill va rata aproape tot sezonul din cauza accidentărilor.
Valoarea lor este greu de contestat, așa că sigur vor fi constant în ceafa celor ce se bat la titlu, și cine știe, poate vor face o prestație bună în Champions League.
Unde cred că o să termine: locul 3
Liverpool
Ca să fie clar de la început: vreau din tot sufletul ca Liverpool să fie campioană din nou, dar nu cred că se va întâmpla. A fost o vară cu prea multe pe Anfield: dincolo de cine a venit și cine a plecat, drama cu Isak și mai ales pierderea tragică a lui Diogo Jota, cred că toate au afectat mai mult, mai puțin sau enorm de mult lotul lui Liverpool.
Pariul meu este că vor câștiga Uefa Champions League, dar în campionat cred că vor avea nevoie de un sezon de adaptare pentru toate schimbările făcute. Jucătorii noi veniți arată bine, cei despre care se zvonește că vor mai veni sună la fel de bine, dar astfel de tranziții radicale (minim 4 jucători noi în primul 11) iau timp.
Îmi mai este frică și de accidentări: anul trecut Liverpool a scăpat de ele, dar ultimii ani pare că toate echipele mari, nu doar Liverpool, au un sezon plin de accidentări, urmat de unul fără probleme, și tot așa. Iar dacă urmează acel an în care infirmeria va fi plină, va fi greu pentru echipa lui Arne Slot să câștige Premier League pentru al doilea an la rând.
Unde cred că o să termine: locul 2
Arsenal
Să fie oare acesta în sfârșit sezonul lui Arsenal? Sunt două abordări diferite aici. În orice discuție am auzit despre ei, niciodată nu le-a pus cineva la îndoială valoarea. Personal, cred că Arsenal are cel mai bun lot din Premier League. Cumva au reușit să investească vara asta peste 200 de milioane de euro în niște jucători care fac ca lotul lor să nu aibă niciun punct slab. Zubimendi, Gyokeres, Madueke, Cristhian Mosquera, Christian Nørgaard și Kepa Arrizabalaga reprezintă probabil toate dorințele pe care le-a avut Arteta, realizate toate înainte de începerea campionatului, deci cu suficient timp să-i integreze în lot.
Celălalt element este mai greu de calculat, anume mentalitatea. Așa cum era narațiunea și la începutul erei Klopp pentru Liverpool, este greu să ai încredere într-o echipă care nu a mai câștigat Premier League de mai bine de 20 de ani. Arsenal are aceeași problemă, la care mai punem și faptul că antrenorul lor nu are niciun trofeu major în palmares. Acest sentiment de neîncredere pare să fie mai mult în Arteta decât în jucătorii săi, lucru care nu știu cât de corect este.
Cu toate acestea, cred că Arsenal pornește ca favorită. În schimb, pariul meu este că vom ști dacă echipa lui Arteta poate sau nu să fie campioană încă de la finalul lui septembrie. Până atunci, o să le întâlnească pe Manchester United, Manchester City, Liverpool, Nottingham și Newcastle. Dacă nu reușesc să înceapă campionatul în forță, Arsenal nu pare să fie o echipă capabilă să revină dintr-o fază proastă, așa cum ne-a demonstrat-o cel puțin în sezonul precedent. Dar până atunci, pornesc cu statutul de favoriți, cel puțin pentru mine.
Pe 25 mai Newcastle încheia cel mai bun sezon din era Premier League. Echipa sărbătorea nu doar calificarea obținută în Champions League, ci și câștigarea Carabao Cup – primul trofeu după 70 de ani pentru coțofene, așteptat de generații de fani.
Un trofeu mult așteptat de fanii lui Newcastle.
În mijlocul sărbătorii, Eddie Howe le-a transmis suporterilor că este esențial să întărească echipa cât mai curând, subliniind angajamentul clubului de a duce mai departe proiectul început acum patru ani. Cu alte cuvinte, fanii lui Newcastle aveau toate drepturile să spere că urmează o perioadă de glorie.
Luna de miere s-a terminat
La doar două luni de la acel moment de sărbătoare, Newcastle pare într-o criză cauzată de campania transferuri dezastruoasă și lipsa unei conduceri stabile, elemente care nu doar că au dezamăgit fanii, dar proiectează o imagine de club mic, lipsit de lider.
În ultimele săptămâni Newcastle a realizat că, dincolo de rezultatele lor de pe teren, puterea de atracție a echipelor din Top 6 rămâne decisivă. Delap și Joao Pedro au ales Chelsea, Mbeumo și Sesko au preferat Manchester United, Ekitike a mers la Liverpool, iar James Trafford a revenit la Manchester City, deși negocia de luni de zile cu Newcastle.
O listă lungă de jucători care au preferat alte echipe în detrimentul lui Newcastle. Cu excepția lui Huijsen, toți au ales formații din Top 6.
Aceste alegeri demonstrează că,cel puțin pentru moment, Newcastle nu poate concura încă cu numele grele din fotbalul britanic. Structuri precum Arsenal sau United au o rezonanță globală, un brand asociat succesului, care atrage automat oportunități de sponsorizare, vizibilitate și statut , lucruri pe care Newcastle încă nu le poate oferi jucătorilor săi.
Iar dincolo de toate glumele cauzate de jucătorii care aleg par să aleagă orice altă echipă în afară de Newcastle, lipsa de noi veniri este o problemă reală pentru sezonul ce urmează. Este suficient dacă ne reamintim de sezonul 2023/24, când Newcastle s-a chinuit să gestioneze meciurile din Premier League și Champions League, fiind eliminată prematur din grupele europene și terminând la finalul campionatului doar pe locul 8.
Iar un lot mai consistent, echipa lui Eddie Howe are toate șansele să repete contraperformanțele din urmă cu două sezoane.
Plecarea lui Isak – începutul sfârșitului?
Cel mai greu moment a venit în momentul în care Alexander Isak a anunțat că dorește să plece după 3 ani petrecuți la Newcastle, cu Liverpool ca destinația cea mai probabilă pentru suedez.
Pierderea unui jucător cheie la capătul unei campanii în care echipa a avut cele mai bune performanțe din era Premier League aduce mai multe riscuri. Primul dintre ele este de imagine: este foarte greu să pretinzi că vrei să vii la același nivel cu formații precum Liverpool sau Manchester City când nu poți să faci nimic atunci când una dintre aceste echipe dorește să recruteze fotbaliști din curtea ta.
În urmă cu doar o lună Isak apărea în imaginile cu tricoul pentru sezonul 2025/26. În prezent, se antrenează separat de restul echipei.
Și nu am menționat City întâmplător. Plecarea lui Isak poate să producă o reacție în lanț care să facă și alți jucători să-și dorească să părăsească echipa, cum este, de exemplu, cazul lui Tino Livramento, dorit de Guardiola pe Etihad.
Dacă Isak pleacă la Liverpool, semnalul pe care o astfel de mutare îl va trage este că Newcastle nu este decât un pas intermediar către cluburi mai mari. Dacă alți jucători îi vor urma, proiectul arabilor este clar sub semnul întrebării.
O echipă bună pe teren, dar un club slab condus
Chiar dacă s-a confruntat în trecut la rândul său cu limitările financiare impuse de Premier League, Newcastle a reușit să-și păstreze cei mai importanți jucători, un prim 11 solid și să intre în vară cu un buget semnificativ de cheltuit.
Însă, vara aceasta ne arată că Newcastle nu reușește să atragă cei mai buni fotbaliști către proiectul lor, ba chiar începe să piardă încrederea celor care au contribuit la atingerea performanțelor din ultimul an.
Iar acest lucru se întâmplă pentru că dincolo de rezultatele de pe teren, datorate în bună măsură lui Eddie Howe, Newcastle nu are aceeași stabilitate la nivelul conducerii, așa cum o face Aston Villa cu Monchi, de exemplu.
Paul Mitchell a părăsit clubul după mai puțin de 12 luni de când a preluat funcția de director sportiv și a lăsat Newcastle fără un lider clar în poate cea mai importantă vară din istoria recentă.
LONDRA, ANGLIA – 21 SEPTEMBRIE: Directorul sportiv Paul Mitchell sosește pentru meciul din Premier League dintre Fulham FC și Newcastle United FC, disputat pe stadionul Craven Cottage, la 21 septembrie 2024, în Londra, Anglia. (Foto: Serena Taylor/Newcastle United, prin Getty Images). Peste doar 8 luni avea să părăsească clubul.
Motivele plecării lui Mitchell rămân neclare, dar se vorbește despre o relație tensionată cu Eddie Howe, cei doi având viziuni diferite asupra transferurilor. O altă ipoteză este că Mitchell avea un rol limitat, investitorii arabi păstrând pentru ei deciziile strategice privind clubul.
Indiferent de motive, plecarea lui Mitchell nu a făcut decât să aducă și mai mult semne de întrebare despre cine ia deciziile la Newcastle, având în vedere că Darren Eales, directorul executiv, a anunțat și el că va părăsi clubul pe motive de sănătate.
Deciziile legate de transferuri și negocierea acestora se pare că au rămas în sarcina lui Eddie Howe și al lui Andy Howe, nepotul antrenorului și cel ce ocupă poziția de assistant head of recruitment. O dovadă clară cine a câștigat lupta pentru putere dintre directorul Mitchell și Howe antrenorul.
O conducere capabilă nu doar că poate să negocieze mai bine un transfer sau un eventual nou contract (așa cum se aștepta Isak), dar poate, în primul rând, să stabilească niște ținte realiste în materie de jucători care pot și vor să vină la echipă. Altfel, rămâi cu o imagine a unui club care este constant refuzat și inevitabil, un fotbalist se va gândi de 2 ori înainte să meargă într-un loc în care alți jucători au refuzat să vină.
Crearea unei strategii de transferuri realistă, pragmatică și bine negociată este ceea ce-i lipsește până acum lui Newcastle. În lipsa ei, cluburile din top 6 nu pot decât să profite de imaginea lor pentru a atrage fotbaliștii de care Howe ar avea atâta nevoie în campania viitoare.
Mai au arabii răbdare?
Newcastle se află într-un moment crucial al proiectului care își dorește o echipă competitivă, capabilă să se bată an de an la trofee majore.
Următoarele 12 luni vor fi esențiale pentru a testa noua conducere care urmează să vină, dar și relația lor cu Eddie Howe. Investițiile trebuie să fie făcute cu cap, nu prin nepotisme sau cu schimbări de conducere care să convină antrenorului, indiferent cine este acesta.
Nu este exclus ca Howe să fie un sacrificiu de moment pentru rezultatele de termen lung. Chiar dacă rezultatele de pe teren sunt de partea sa, clubul nu poate să facă pasul următor dacă directorul sportiv ce urmează să vină și antrenorul nu pot colabora. Un nou caz Mitchell ar însemna cel puțin încă un sezon în care clubul pierde nu doar jucători, dar și imaginea pe care vrea să și-o construiască.
Eddie Howe a fost văzut de mulți încă din momentul unirii un pas intermediar către succes. Rezultatele sale au adus nu doar o siguranță că nu-și va pierde poziția, dar și o influență majoră în cadrul clubului. Rămâne de văzut dacă stilul său poate să ducă Newcastle către succesul real pe care fanii și investitorii și-l doresc.
Dincolo de toate acestea, centrul problemei rămâne la Riyadh: au investitorii arabi răbdarea necesară pentru a susține un proiect de lungă durată și pot acorda încrederea necesară unui director cu putere reală de decizie? Sau, dimpotrivă, vor dori să vadă rezultate imediate, iar dacă acestea nu vor veni, vor abandona proiectul început pe St. James’ Park?
Bătălia de la vârful clasamentului Premier League este de mult timp o luptă cu circuit închis.
Dacă ne uităm la cele 22 de sezoane desfășurate între 2000 și 2022, au existat un total de 91 de locuri eligibile* pentru calificarea în UCL. Din aceste 91 de locuri, în 87 dintre ele s-au calificat echipele din „Top 6”: Arsenal, Chelsea, Liverpool, Manchester City, Manchester United și Tottenham Spurs.
Accesul la cea mai bogată competiție din lume a fost timp de 20 de ani o afacere pentru cele mai bogate echipei. **
Echipele din „Top 6” s-au clasat constant pe pozițiile de calificare în Champions League
Însă, ultimele sezoane au adus două echipe noi în peisajul echipelor de top din Anglia. Aston Villa, în 2024, și Newcastle, în 2023 și 2025, au reușit să spargă hegemonia formațiilor din Londra, Manchester și Liverpool. Ambele sunt cluburi cu ambiții puternice de a se lupta pe termen lung cu puterile consacrate din Premier League, și nu numai, iar investițiile lor din ultimele sezoane demonstrează această dorință.
Dar ultimele săptămâni au adus frustrări imense pe Villa Park și St.James. Ambele formații se luptă în această vară cu imposibilitatea de a sparge zidul format în jurul echipelor din top 6 prin puterea financiară, atracția globală și imaginea de putere proiectată de care se bucură cele mai bogate cluburi din Anglia.
În următoarele două articole vom analiza situația fiecăreia, începând cu cei de la Aston Villa.
Limitele PSR și frustrările lui Aston Villa
În urmă cu două luni, Aston Villa pierdea cu 2 la 0 în fața lui Manchester United și rata la limită calificarea în UEFA Champions League din cauza golaverajului mai mic decât a celor de la Newcastle. Dincolo de dezamăgirea de pe teren, înfrângerea de pe Old Trafford ridica o întrebare cu care conducerea lui Villa spera să nu se confrunte: cum vor acoperi gaura din bugetul clubului?
Acum, Aston Villa, rămasă fără veniturile din Champions League pe care le-a avut anul trecut, este nevoită să reducă bugetul echipei drastic.
Soluția pentru a-i împăca pe cei din Premier League a fost una simplă, dar a adus o imagine proastă clubului: la sfârșitul lunii iunie Villa a vândut echipa feminină către o altă firmă a propriilor patroni, generând astfel o sursă suplimentară de venit să-i ajute să se încadreze în pierderile maxime de 105 milioane de lire sterline în ultimii 3 ani cerute de Premier League.
Problema mai mare este să-i mulțumească pe cei de la UEFA, care deja au anunțat sancțiuni de 11 milioane de euro pentru clubul din Birmingham în urma încălcărilor regulamentelor financiare din sezonul 2024-25, cu alte eventuale 15 milioane dacă Villa va recidiva oricând în următoarele trei sezoane.
Pentru sezonul ce urmează să înceapă, Aston Villa trebuie să reducă nivelul salarial al echipei pentru a se încadra în limita de 70% din veniturile totale ale clubului, așa cum cere UEFA. Asta înseamnă că Villa va fi nevoită să renunțe la o parte dintre jucătorii actuali, să oprească pentru moment eventuale transferuri care ar crește costurile lotului și să aducă în schimb jucători mai tineri, de potențial, cu salarii mai mici.
Rashford și Asensio, doi dintre favoriții antrenorului Unai Emery, s-au întors la cluburile de origine deoarece Villa nu le poate susține salariile. Kaine Kesler-Hayden, Enzo Barrenechea, Robin Olsen, Philippe Coutinho, Oliwier Zych și Kortney Hause au fost lăsați să plece liberi de contract sau pe sume foarte mici, mai mult pentru a elibera bugetul de salarii. În locul lor, clubul a reușit să transfere doar trei jucători tineri (Yasin Özcan, Jaydee Canvot și Modou Kéba Cissé) și un portar de rezervă (Marco Bizot) pentru o sumă totală de 12 milioane de euro.
Situația rămâne incertă pentru mai mulți jucători importanți care au fost în lotul pentru turneul de presezon, printre care Digne, Buendia, Ramsey, Leon Bailey, dar și vedetele Ollie Watkins și Morgan Rodgers, toți fiind potențiali candidați pentru o plecare. În cel mai optimist scenariu, Aston Villa va pierde doar câțiva jucători de lot, care vor fi înlocuiți cu jucători tineri, lipsiți de experiență.
Într-un scenariu mai pesimist însă, Unai Emery va fi nevoit să atace calificarea în Liga Campionilor fără piese-cheie precum Martínez, Rodgers sau Watkins – jucători care formează în prezent nucleul de bază al echipei.
Cum a ajuns Villa în această situație?
Este clar că fără o infuzie de capital puternic nicio grupare nu poate sparge hegemonia top 6. Actualele reguli financiare blochează investițiile masive pe care Aston Villa încearcă să le facă pentru a crește rezultatele echipei și în același timp, sursele de venit pe care le produce gruparea.
Atât Premier League, cât și UEFA impun aceleași reguli financiare tuturor, condiționând investițiile de veniturile existente ale fiecărui club. Însă o limită de 70% din venituri, cât permite UEFA pentru alocarea de fonduri în lot (transferuri,salarii,bonusuri,etc.), înseamnă ceva complet diferit pentru fiecare echipă: 70% din 275 milioane, veniturile lui Villa în 2023/24, nu se compară cu 70% din 617 milioane, veniturile lui Liverpool.
Aston Villa a spart top 6 la capitolul salarii odată cu depășirea lui Tottenham. Dar acum nu mai poate susține costurile unui lot care nu s-a calificat în Champions League
Prin urmare, Villa trebuie să se raporteze constant la veniturile actuale, nu la puterea de cumpărare pe care actuala conducere al grupului de investiții V Sports o are și este dispusă să investească pentru a crește clubul.
Astfel, regulamentele financiare din fotbal care, chiar dacă au fost gândite inițial pentru a opri infuziile de capital nechibzuite ale celor mai bogate cluburi, par să aibă efectul exact invers și să oprească echipele care încerc să ajungă din urmă echipele deja consacrate.
Obiectivul rămâne același
Vestea bună pentru fanii lui Villa este că echipa rămâne sub conducerea tandemului Emery–Monchi, un duo care a avut un parteneriat de succes la Sevilla între 2013 și 2016 — probabil cea mai bună perioadă din istoria clubului andaluz. Cei doi beneficiază în continuare de sprijinul financiar al grupului de investiții V Sports, condus de miliardarii Wes Edens și Nassef Sawiris. În pofida provocărilor întâmpinate, investitorii își păstrează încrederea în direcția în care se îndreaptă echipa și au planuri ambițioase, inclusiv modernizarea stadionului Villa Park, care ar urma să aibă o capacitate de peste 50.000 de locuri.
Dorința de a continua proiectul început se vede și din noul contract semnat de Boubacar Kamara, dar și din respingerea oricăror negocieri pentru vânzarea lui Ollie Watkins, cel puțin până în prezent. Păstrarea jucătorilor care au contribuit deja la parcursul lui Villa până în sferturile Champions League anul acesta reprezintă clar prioritatea clubului și o declarație către celelalte echipe rivale că Villa vrea să rămână în topul Premier League și în sezoanele ce urmează.
Monchi și Emery împreună la semnarea noului contract al lui Boubacar Kamara
Poziția lui Villa pare clară: vânzarea echipei feminine reprezintă un semnal că vara aceasta, în ciuda problemelor financiare, vor pleca doar jucătorii de care Villa consideră că se poate despărți fără să afecteze traiectoria echipei către performnață. Jucători de bază, precum Kamara, Watkins sau Rodgers, pentru care găsești greu un înlocuitor, nu sunt de vânzare.
Aston Villa se află în fața primei provocări mari din proiectul lor către succes, în care echilibrul financiar și ambițiile pe termen lung trebuie gestionate cu mare atenție. Obstacolele întâlnite, mai ales cele impuse de regulamentele financiare, pun presiune pe un club care până acum doar a depășit așteptările fanilor neutri.
Villa are acum nevoie de rezultate concrete pe teren pentru a justifica sacrificiile și eforturile făcute în această vară pentru a păstra lotul din sezonul trecut. Ratarea unei noi calificări în Champions League nu va mai putea fi salvată de contabili, iar succesul pe teren este esențial pentru a recâștiga și consolida stabilitatea financiară a clubului.
*În sezonul 2000/01 doar primele trei echipe erau calificate automat, din sezonul 2001/02 Premier League a beneficiat de 4 echipe calificate, inițial 3 direct în grupe și a 4-a clasă în etapele preliminarii, ulterior toate 4 calificate direct în grupe) ** Cele patru excepții sunt Leeds în 2001, Newcastle United de două ori, în 2002 și 2003, Everton în sezonul 2004-2005 și Leicester în 2015/2016, când a devenit campioană.
Nevoia de schimbare pare mai clară ca niciodată pentru West Ham. Chiar dacă în urmă cu doar doi ani clubul reușea să câștige Uefa Europa Conference League, primul trofeu după 43 de ani, atmosfera din jurul clubului pare astăzi una de resemnare.
Momentul în care Declan Rice ridica trofeul UECL pare de mult uitat de fanii lui West Ham.
În contextul în care cluburile din Premier League devin din ce în ce mai stabile, bogate și inteligente în modalitatea în care sunt conduse, West Ham pare să fie una dintre puținele echipe care încă nu sunt sigure pe identitatea lor, în teren sau în afara sa.
După mai multe sezoane în care rezultatele nu s-au ridicat la nivelul investițiilor, West Ham este în situația ingrată în care trebuie să-și reconstruiască lotul pentru a deveni competitivi, în același timp în care sunt nevoiți să reducă masiv cheltuielile pentru a nu depăși limitele financiare impuse de Premier League.
Așadar, ce rezervă sezonul viitor pentru West Ham? Va fi sezonul 2025/26 momentul în care anii de decizii greșite își vor spune în sfârșit cuvântul, iar londonezii vor fi atrași în cea mai periculoasă bătălie din ultimele decenii, cea pentru supraviețuirea în Premier League?
În cele ce urmează, vom analiza care sunt planurile londonezilor pentru viitor, de ce West Ham a ajuns să fie văzută ca o candidată serioasă la retrogradare în sezonul ce urmează, dar și care sunt atuurile care ar putea transforma echipa într-una dintre surprizele plăcute ale campionatului.
Probleme peste tot
Pe teren, lotul lui West Ham este unul îmbătrânit și rezultatele din sezonul trecut au fost mult sub așteptările inițiale: Julen Lopetegui a înregistrat recordul negativ de a avea cel mai scurt mandat din istoria clubului, iar venirea lui Graham Potter nu a adus o schimbare semnificativă, înregistrând doar 3 victorii în 14 meciuri de Premier League.
La finalul sezonului, echipa a terminat pe locul 14, cu doar 43 de puncte, având cel mai slab golaveraj dintre echipele „salvate” și în general un stil de joc care i-a făcut pe mulți fani nostalgici după era David Moyes.
Criticat de-a lungul mandatului pentru stilul său de joc, David Moyes pare să fie deja regretat de fanii lui West Ham United.
Performanțele din ultimul timp sunt clar (și) rezultatul deciziilor luate în afara gazonului: în timp ce majoritatea echipelor au departamente de recrutare care folosesc date complexe pentru a stabili profilul de fotbalist de care au nevoie, West Ham continuă să adopte o metodă mai tradițională pe piața transferurilor, concentrându-se pe ținte individuale sau pe oportunități care apar prin intermediul impresarilor.
Dacă acest tip de abordare funcționează când ești Chelsea, Manchester United sau Real Madrid și ai toți banii din lume, formații precum West Ham trebuie să fie mai inteligente în politica lor de transferuri. Achizițiile ratate din ultimele sezoane, cumulate inevitabil cu lipsa de rezultate, au făcut-o pe West Ham să fie o echipă cu buget de cupe europene care nu termină pe locurile de calificare în Europa de 3 sezoane.
Toate aceste probleme ar fi poate mai ușor de trecut cu vederea dacă nu ar exista tensiunile persistente dintre suporteri și conducerea clubului, reprezentată de acționarii majoritari David Sullivan și familia Gold, cei care cumpărau clubul în urmă cu 15 ani.
David Gold și David Sullivan la momentul în care erau anunțați ca noi acționari majoritari ai clubului.
Decizia acestora din 2016 de a muta echipa de pe Upton Park pe London Stadium rămâne, aproape un deceniu mai târziu, la fel de controversată. Deși echipa a cunoscut o stabilitate în ultimii 10 ani, fanii nu reușesc să perceapă noua arenă ca pe un „acasă” autentic, ceea ce alimentează atât criza de identitate a clubului, cât și lipsa de încredere în capacitatea conducerii de a înțelege spiritul și nevoile suporterilor.
Pe acest fond, creșterea recentă a prețurilor abonamentelor anuale, într-un moment în care performanțele echipei nu justifică o astfel de decizie, nu face decât să adâncească ruptura dintre suporteri și conducere, lăsând jucătorii și staff-ul tehnic prinși la mijloc.
Pare că există și motive de optimism
Totuși, când vorbim despre West Ham vorbim despre un club care joacă de 14 ani neîntrerupt în Premier League, o reușită în sine cu care doar cele mai de succes echipe din Anglia se pot lăuda (și Everton).
Prezența constantă în prima divizie a făcut din club unul dintre cele mai bogate din lume,potrivit clasamentului Forbes, clasându-se în primele douăzeci de cluburi la nivel mondial, în fața lui Newcastle sau Aston Villa, și imediat sub Inter Milan: https://www.forbes.com/sites/justinteitelbaum/2025/05/30/the-worlds-most-valuable-soccer-teams-2025/. Chiar dacă volumul și modul în care au investit actualii acționari lasă de dorit, statutul lui West Ham în contextul global rămâne unul puternic.
Pe teren, acolo unde lucrurile contează cu adevărat, West Ham are în continuare un nucleu solid de jucători: Jarrod Bowen, Jean- Clair Todibo, Crysencio Summerville, Aaron Wan-Bissaka și Lucas Paqueta (dacă va mai putea juca fotbal), sunt cu toții fotbaliști care ar putea evolua fără probleme la aproape orice echipă din Premier League.
Jarrod Bowen, căpitanul echipei din sezonul trecut, este clar vedeta lui West Ham. De când s-a alăturat londonezilor în 2020, doar 7 jucători din Premier League au mai multe contribuții de gol (goluri și pase de gol) decât Bowen
În plus, Graham Potter este un antrenor care încă se bucură de o imagine bună în fotbalul englez și are acum ocazia să-și construiască propria echipă, după ce inițial a preluat o formație debusolată la mijlocul sezonului trecut. Așteptările sunt ca, odată cu perioada de presezon, să înceapă conturarea unui stil de joc mai coerent și plăcut, capabil să redea identitate și direcție echipei.
Miza personală al lui Graham Potter este una clară: reinventarea lui West Ham ar reabilita imaginea lui Potter, afectată de lunile petrecute pe banca lui Chelsea în sezonul 2022-2023
Prin urmare, lotul actual, experiența lui Graham Potter și forța financiară a clubului nu exclud scenariul optimist în care, cu puțină șansă, echipa ar putea încheia sezonul între primele zece clasate în luna mai a anului viitor.
Cum arată lotul actual?
Ca să continuăm cu veștile bune, londonezii au făcut deja câțiva pași pentru întinerirea lotului. Nu mai puțin de 6 fotbaliști au părăsit clubul din postura de liberi de contract: Aaron Cresswell, Vladimír Coufal, Lukasz Fabianski, Danny Ings, Kurt Zouma și Michail Antonio. Cu toții sunt jucători de peste 30 de ani, majoritatea dintre ei plătiți peste media lotului, dar care nu mai dădeau randamentul cerut pe teren.
În plus, conducerea clubului pare deschisă și în unele cazuri chiar încearcă să forțeze plecare altor fotbaliști din lot care nu-și mai justifică salariul: Nayef Aguerd, Maxwel Cornet, Guido Rodriguez, Andy Irving sau Emerson.
Mai mult, West Ham a făcut primele transferuri din această vară. El Hadji Malick Diouf este un fundaș stânga adus pentru mai bine de 20 de milioane de euro de la Slavia Praga și la doar 20 de ani, este profilul ideal de jucător prin care pot să întinerească vestiarul. Lui i se alătură Kyle Walker-Peters, un fundaș lateral, adus liber de contract, ce poate să joace în ambele flancuri din apărare.
El Hadji Malick Diouf este primul transfer al lui West Ham și potențiala achiziție care anunță schimbarea de paradigmă pentru West Ham în profilul căutat de club: tânăr, versatil, puternic fizic și cu potențial uriaș de creștere
Dar venirile celor doi nu sunt suficiente, mai ales după plecarea lui Mohammed Kudus, transferat chiar la rivala Tottenham, care a lăsat un gol în atacul și așa șubred al formației. Situația lui Lucas Paqueta e și mai complicată: este anchetat pentru că ar fi luat intenționat cartonașe galbene pentru a facilita pariuri câștigătoare ale apropiaților. Dacă va fi găsit vinovat, riscă o suspendare de câțiva ani sau, în cel mai rău caz, interzicerea definitivă din fotbalul profesionist. (cele mai recente știri, totuși, spun că va fi achitat).
Toate aceste plecări o obligă pe West Ham să se întărească în cel puțin alte patru zone: un vârf central, un atacant de bandă, un mijlocaș central și un portar sunt prioritățile clare pentru completarea lotului.
O nouă generație și experiență pe gratis
Cel mai probabil, clubul va continua să transfere jucători în profilul lui Diouf: tineri de până în 25 de ani, capabili să evolueze pe mai multe poziții. Zvonurile legate de Suzuki de la Parma, Musah de la AC Milan sau chiar Harvey Elliott de la Liverpool confirmă direcția pe care londonezii par să o urmeze în această vară.
Constrângerile financiare i-ar putea determina pe londonezi să apeleze mai des la propria academie pentru completarea lotului în sezonul viitor, o abordare care se potrivește cu filosofia antrenorului. Oliver Scarles a fost deja titularizat de Potter în mai multe partide sezonul trecut, iar Freddie Potts și George Earthy sunt alți tineri care, cel puțin în perioada de pregătire, vor avea șansa să se facă remarcați.
Numit cel mai bun jucător tânăr din sezonul trecut pentru West Ham, Ollie Scarles este speranța multor suporteri de a reda spiritul din tribune în teren.
Este posibil ca unele lacune din lot să fie completate și cu jucători cu mai multă experiență, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Kyle Walker-Peters. West Ham ar fi interesată de Callum Wilson, un atacant în vârstă de 33 de ani, cu un deceniu petrecut în Premier League. Ce au în comun cei doi, dincolo de experiență? Amândoi sunt jucători liberi de contract – un indiciu important despre direcția pe termen scurt a clubului: investiții în jucători tineri și promițători, dublate de completări de lot prin fotbaliști veterani, aduși fără costuri de transfer sau sub formă de împrumut, pentru a facilita perioada de tranziție a noii generații.
Întrebarea este cine stă mai rău decât West Ham?
În acest mixt de incertitudini, speranța lui West Ham este ca mai multe echipe să aibă un sezon 2025/26 mai slab decât precedentul, iar formația lui Potter să poată profita pentru a urca în clasament.
Totuși, opțiunile sunt limitate. Dintre cele trei echipe care au terminat sub West Ham sezonul trecut, Manchester United și Tottenham sunt puțin probabil să repete contra performanțele istorice din 2024/25. Wolverhampton pare singura formație serios amenințată de retrogradare: au încheiat pe locul 16, jocul s-a îmbunătățit sub comanda lui Vitor Pereira, însă pierderile lui Cunha și Ait Nouri, alături de dificultățile financiare, vor slăbi considerabil echipa.
Așadar, West Ham își pune speranțele într-o eventuală scădere de formă a altor echipe. Everton și Brentford par cele mai probabile candidate, cel puțin la prima vedere, având în vedere schimbările majore prin care trec. Chiar și așa, ambele cluburi vin după o perioadă de creștere și par suficient de stabile financiar încât să poată întări lotul pe parcursul sezonului, dacă apar probleme.
O altă necunoscută o reprezintă echipele nou-promovate, care până acum au fost foarte active pe piața transferurilor și par, cel puțin până le vedem și pe teren de pe 15 august, mai bine pregătite decât multe formații venite din Championship în anii anteriori.
Dacă măcar una dintre noile promovate adună cel puțin 40 de puncte, situația lui West Ham se poate complica semnificativ, în special dacă echipele „tampon”, plasate între ei și zona retrogradării, vor avea un parcurs mai bun, ceea ce este de așteptat.
Imaginea de sus: West Ham are șanse peste 14% șanse la casele de pariuri de a retrograda. Dintre echipele care au jucat și anul trecut în Premier League, doar Wolverhampton și Brentford au o probabilitate mai mare de a termina pe ultimele trei locuri. Imaginea de jos: West Ham are o șansă de 7.69% de a termina în primele 6 locuri în sezonul viitor de Premier League, de aproape 2 ori mai mici decât probabiltiatea de a retrograda.
West Ham trebuie să privească dincolo de sezonul următor
Cu un lot în reconstrucție, o conducere contestată și o competiție tot mai acerbă în clasament, West Ham se află în fața unui moment decisiv, în care deciziile defectuoase din trecut și lipsurile actuale din lot cer schimbări rapide și eficiente. Orice greșeală sau transfer ineficient în lunile ce urmează poate să fie pasul fatal către Championship.
Sezonul 2025/26 va spune dacă „ciocănarii” pot reveni pe drumul spre stabilitate și succes sau dacă vor intra în loteria retrogradării. Rămâne de văzut dacă Graham Potter poate să-și construiască propriul lot de jucători, capabili să recâștige identitatea echipei și încrederea fanilor.
Cert este că în acest moment West Ham se bazează tot pe impactul individualităților din club, fie că vorbim de antrenorul Graham Potter, de vedeta Jarred Bowen sau de fotbaliști cu potențial precum Summerville sau Oliver Scarles.
Chiar dacă vor reuși un miracol în acest sezon, clubul are nevoie de o regândire la nivel structural dacă vrea să nu repete astfel de scenarii pe viitor, ci să urmeze modelul altor cluburi din Premier League și să devină o formație mult mai stabilă și unitară în toată politica sa.
Viitorul lui West Ham se învârte într-un cerc vicios de câțiva ani: deciziile din afara terenului par să afecteze rezultatele echipei, în timp ce perioadele de performanță ale clubului par să reducă nivelul de nemulțumire al fanilor, la fel cum contra performanțele reaprind conflictul din fani și acționari
Prioritatea lui Manchester United pentru această vară este una cât se poate de clară. Cu doar 44 de goluri marcate în 38 de meciuri în Premier League, Ruben Amorim are nevoie mai presus decât orice altceva de întăriri în ofensivă pentru a începe să reconstruiască echipa.
Iar răspunsul a venit rapid: la doar câteva zile după încheierea campionatului, clubul de pe Old Trafford l-a transferat pe Matheus Cunha de la Wolves pentru nu mai puțin de 75 de milioane de euro.
Negocierile pentru Bryan Mbeumo au durat mai mult, aproape 2 luni între prima ofertă făcută către Brentford și propunerea finală care se ridică la peste 70 de milioane de euro. Dar faptul că United a acceptat să plătească o astfel de sumă pentru camerunez, refuzând să caute alte opțiuni mai ieftine în ofensivă, demonstrează că Mbeumo a fost ținta principală al lui Amorim.
Dacă informațiile apărute în presă sunt corecte, clubul va cheltui aproape 150 de milioane de euro pentru doi jucători cu un profil asemănător: ambii au 26 de ani, au experiență în Premier League și capacitatea atât de a crea, cât și de a marca goluri.
Mai jos analizăm de ce United a prioritizat aducerea celor doi în detrimentul altor poziții și cum se vor integra cei doi fotbaliști în sistemul 3-4-2-1 al lui Ruben Amorim?
Marcatori, dar mai mult de atât
Motivul principal pentru care Cunha și Mbeumo sunt doriți este unul evident: să producă goluri. Împreună, cei doi au marcat 35 de goluri în campania 2024/25, fiind liderii sezonului precedent la capitolul faimosului xG, sau goluri așteptate. Cu alte cuvinte, Cunha și Mbeumo au marcat mai multe goluri decât era așteptat, fructificând poziții dificile, din care șansele lor de a înscrie erau mici sau foarte mici.
Pe prima coloană din dreapta jucătorilor sunt goluri marcate în sezonul precedent până în luna martie. Pe coloana doi sunt golurile pe care trebuiau să le marcheze și pe ultima coloană diferența dintre primele două statistici. Sursa: The Athletic
Iar aici Ruben Amorim are nevoie de astfel de marcatori, care să scoată maximul din orice oportunitate de gol, mai ales dacă ne uităm că echipa sa trebuia să înscrie 54 de goluri sezonul trecut conform statisticilor, cu mai puțin de 10 față de cât au reușit de fapt.
Dincolo de golurile pe care le-au înscris, Cunha și Mbeumo sunt doi creatori, care pot să pună în evidență la fel de bine colegii din jurul lor. Dacă Cunha are în două sezoane complete de Premier League 13 assist-uri, Mbeumo are în cele patru sezoane jucate în prima divizie nu mai puțin de 30 de pase de gol, o medie de 7.5 per sezon.
Venirea celor doi poate să aducă nu doar un plus de valoare în fața porții, dar și să sprijine noii colegi care sezonul trecut au suferit din cauza lipsei de creativitate în atac.
Unde o să joace cei doi?
În principiu, așteptările sunt ca cei doi să ocupe cele două poziții de mijlocaș ofensiv din spatele atacantului, Cunha în stânga și Mbeumo în dreapta.
Dacă Cunha a jucat cu preponderență în această poziție și la Wolves, Mbeumo a fost folosit de cele mai multe ori ca extremă dreapta într-un sistem 4-2-3-1 sau 4-3-3, dar a jucat uneori și ca al doilea vârf când Brentford folosea doi atacanți în același timp pe teren.
Chiar dacă pe hârtie poziția lor va fi una asemănătoare în fiecare flanc, Cunha va avea probabil o libertate mai mare de mișcare, fiind caracterizat drept un fotbalist care caută spațiile libere, inclusiv în flanc, capabil să coordoneze atacurile poziționale.
În același timp, Cunha s-a remarcat în sezonul trecut prin 5 goluri marcate din afara careului (și unul direct din corner), deci clar este un jucător ce preferă să fie prezent la marginea suprafeței de pedeapsă pentru a căuta cele mai bune oportunități de șut sau pasă decisivă.
Cunha este un fotbalist ce se plimbă pe tot terenul în căutarea spațiilor libere. Sursa: Opta Analyst
În schimb, Mbeumo este un jucător de picior stâng ce are tendința să atace direct poarta adversă prin zonă centrală și să intre în careu atunci când caută să șuteze.
Astfel, rolul său va fi probabil de multe ori să se alăture vârfului împins pentru a pune presiune pe fundașii centrali adverși. Dincolo de oportunitățile sale de a înscrie, retragerea lui Mbeumo în zonă centrală are și rolul de a aglomera careul pentru a crea spații coechipierilor în bandă atunci când el nu poate ataca direct poarta.
Mbeumo preferă să vină din flanc și să atace poarta pe centru pentru a găsi o poziție mai bun pentru piciorul său de bază, cel stâng. Sursa: Opta Analyst
Suport pentru Bruno
Bineînțeles, noile transferuri ale lui United ridică un semn de întrebare pentru cei doi fotbaliști care au ocupat cel mai des rolul de mijlocaș ofensiv în primele luni sub conducerea lui Ruben Amorim.
Bruno Fernandes și Amad Diallo au fost cei mai buni jucători din atacul lui United din sezonul precedent, împreună contribuind cu 30 de goluri și 27 de pase de gol de-a lungul sezonului, în toate competițiile. Așteptările sunt ca cei doi să continue să fie jucători de bază în formația lui Amorim, dar să joace un rol diferit față de cel din sezonul precedent.
Pentru Bruno Fernandes lucrurile stau destul de clar: în ultimele trei etape de Premier league, precum și în finala de Europa League, căpitanul lui United a jucat dintr-o poziție mai retrasă, la mijlocul terenului în linia de 4 pe care Amorim o folosește în fața apărării. Cel mai probabil, portughezul va continua să evolueze în acest rol și din campionatul ce urmează să înceapă.
Așa cum a făcut-o și la Sporting, Amorim preferă ca cei doi mijlocași să se completeze: unul să fie cu profil strict defensiv, cum este cazul lui Casemiro sau Ugarte, iar celălalt este un veritabil box-to-box, care poate să aducă un plus de valoare în ambele careuri. Iar Bruno Fernandes nu este doar jucătorul cu cel mai bun aport ofensiv din echipă, dar este de multe ori și liderul echipei în materie de recuperări sau interceptări pe faza defensivă.
Mai mult, tendința lui Cunha de a merge în bandă din poziția de număr 10 poate să creeze spații în mijlocul terenului pentru Fernandes din linia a doua, care astfel va avea mai mult spațiu și timp pentru a crea ocazii de gol pentru formația sa.
Cunha și Fernandes au jucat pe o poziție asemănătoare sezonul trecut. Prezența celor doi în primul 11 oferă oportunitatea pentru Amorim să rotească rolul celor doi constant în timpul meciului pentru a destabiliza apărarea adversă. Sursa: Sky Sports
O poziție nouă și pentru Amad Diallo
În ceea ce-l privește pe Diallo, sunt două variante pentru viitorul său la United. Există în momentul de față opțiunea ca el să joace pe aceeași poziție ca Mbeumo, să poată să vină de pe bancă pentru a destabiliza apărarea adversă.
Dar există opțiunea ca, la fel ca Bruno Fernandes, Diallo să fie coborât în linia de mijloc, în poziția de mijlocaș lateral dreapta (right wingback, în engleză). Jucătorul african nu este străin de acest rol: în primele patru partide ale lui Amorim, el a ocupat această poziție și a reușit să înregistreze patru pase de gol. Lipsa de creativitate din atac l-a obligat mai apoi pe Amorim să-l urce pe Diallo mai sus în teren. Diallo a mai fost jucat ulterior în banda dreaptă, dar ocazional.
Însă, aportul său ofensiv și stilul său de a avansa către careul advers perpendicular cu poarta pare să-l recomande pe Diallo pentru rolul de mijlocaș dreapta. Ruben Amorim preferă să folosească jucătorii laterali de la mijloc cât mai lipiți de tușă, unde să aibă posibilitatea să paseze către atacanți cu piciorul lor de bază.
Mijlocașii laterali din sistemul lui Amorim sunt de obicei instruiți să atace poarta adversă prin spatele mijlocașului ofensiv (overlap), de unde pot trimite mingea în fața porții cu piciorul de bază. Mai sus, pasele lui Nuno Santos și Ricardo Esgaio din sezonul 2023/2024 pentru Sporting. Sursa: Total Football Analysis
Fiind jucător de picior drept, Diallo poate să se completeze foarte bine cu Mbeumo, ce are tendința să urce spre centrul terenului pentru a căuta să șuteze cu stângul. Urcările lui Mbeumo pot să-i permită lui Diallo mai mult spațiu în bandă pentru a urca cu mingea la picior în careul advers sau pentru a rămâne în situații de 1 vs 1 cu fundașii adverși.
Astfel, aducerea lui Mbeumo sau Cunha nu aglomerează atacul lui United, ba chiar oferă oportunitatea mai multor poziții și jucători să aibă libertatea de mișcare și spațiu pentru a scoate în evidență calitatea individuală pe care o formație precum United o posedă față de alte echipe adverse.
Schema 1: United este echipa în roșu, pe faza de atac, Cunha la balon.
1. Cunha (nr.10 roșu, încercuit cu verde) caută să atace poarta din bandă și eliberează mai multe zone ale terenului (cercurile cu verde), în special un spațiu la mijlocul terenului unde Bruno poate avansa 2. Atacul lui United se orientează către zona lui Cunha (marcat cu portocaliu fiecare duel din atac) și creează un spațiu mare în banda dreapta, unde numărul 7 cu roșu rămâne liber. Asta obligă un jucător din atac să coboare și reduce astfel pericolul echipei adverse de a pleca pe contraatac. – cum a fost cazul lui Richarlison de la Tottenham în finala de Europa League.Schema 2: United, în roșu, atacă cu Mbeumo.
1. Intrarea lui Mbeumo (numărul 11, roșu) în zona centrală aglomerează spațiul din fața careului și oferă din nou oportunitatea mijlocașilor din bandă să avanseze – spații marcate cu verde deschis.
2.Mai mult, cu portocaliu sunt marcate situații posibile de 1 vs 1, pentru Mbeumo sau Diallo (nr.7, roșu), amândoi în primii 20 de jucători din Premier League ca dribblinguri reușite în sezonul 24/25.
Nevoia unui atacant rămâne
În eventualitate în care lucrurile vor merge perfect cu cei doi jucători noi aduși, poziția de atacant central tot rămâne cea mai importantă în sistemul lui Amorim.
Am văzut cum Cunha, Mbeumo, Diallo și Fernandes se pot completa pentru a crea spații și oportunități de gol, dar inevitabil ocaziile pe care aceștia le pot crea trebuie să fie finalizate de către cineva.
Iar profilul de atacant pe care și-l dorește Amorim este unul destul de specific, și mai important, destul de scump: toți atacanții pe care i-a avut la Sporting (Andraz Sporar, Paulinho și Gyokeres) sunt jucători înalți, buni cu precădere în jocul cu spatele la poartă, dar capabili să atace direct poarta adversă și să șuteze din câte mai multe poziții.
În acest moment, Amorim are în Zirkzee și Hojlund câte o jumătate din atacantul pe care și l-ar dori. Ideal, ar fi să combine calitățile celor doi într-un singur jucător: Zirkzee este un jucător bun cu spatele la poartă, dar nu este un marcator veritabil, iar Hojlund caută mereu să atace spațiile libere din spatele fundașilor, fără să poată proteja mingea când este cu fața către colegii săi. Niciunul dintre ei nu este un marcator ce poate să aducă peste 20 de goluri într-un sezon.
Gyokeres în sezonul 2023-2024, sub Ruben Amorim: cele mai multe șuturi vin din zona punctului de la 11 metri – un spațiu de care nici Hojlund, nici Zirkzee nu știu să profite la fel de bine. United are nevoie de un atacant care poate să fructifice pasele jucătorilor de creație din jurul său. Sursa: Total Football Analysis
Ce atacant poate aduce United în această vară?
Numele atacantului pe care United îl va aduce în această vară depinde probabil și de plecarea sau rămânerea lui Hojlund, pentru care diavolii roșii sunt deschiși să primească oferte, Inter fiind deja un club interesat de serviciile danezului.
Sursa: ManchesterWorld
Dacă United reușește să-l vândă pe Hojlund pentru o sumă bună, șansele de a aduce un atacant cu experiență cresc semnificativ.
Numele despre care se discută sunt Victor Osimhen, Jean-Philippe Mateta sau Benjamin Sesko. Cu toții îndeplinesc criteriile căutate de Amorim: vârf puternic, cu viteză, capabil atât să ajute la construcție, cât și să atace constant spațiile libere din spatele apărătorilor.
Alte variante pe care United le poate explora în această vară sunt Goncalo Ramos de la PSG sau Moise Kean de la Fiorentina. Ambii sunt jucători de sub 25 de ani, dar care au avut evoluții fluctuante de-a lungul carierei lor.
Problema? Faptul că United este obligată să vândă înainte de a cumpăra un atacant a făcut-o deja să piardă mai mulți jucători care s-ar fi pliat pe profilul dorit de Amorim. Liam Delap, Viktor Gyokeres și Hugo Ekitike au fost deja transferați de trei dintre rivale: Chelsea, Arsenali și Liverpool. Dacă nu se mișcă repede, lista de posibili atacanți pentru United va continua să se micșoreze.
Indiferent de atacantul adus, Manchester United va căuta întăriri și pe alte poziții. Însă, cum prioritatea rămâne ofensiva, celelalte achiziții vor fi probabil jucători de lot, eventual tineri cu potențial de a deveni titulari în viitor. Așa cum a fost cazul lui Diego León, adus pe patru milioane de la Club Cerro Porteño din Paraguay.
Dar cel mai important pas a fost deja făcut: deși a durat mai mult decât și-ar fi dorit, Amorim a obținut transferurile dorite la începutul verii. Cunha și Mbeumo nu sunt poate cele mai sonore nume, dar sunt jucători versatili, care au demonstrat deja în Premier League că pot face diferența.
Acum, Amorim poate respira ușurat: obiectivele majore de pe piața transferurilor au fost atinse, iar următorul pas e integrarea noilor veniți și vânzarea celor care nu mai au loc pe Old Trafford pentru a continua reconstrucția lotului.
În aprilie 2021, lumea fotbalului a fost zguduită de inițiativa mai multor cluburi de elită de a crea Super League – o competiție închisă, gândită mai degrabă pentru maximizarea profitului decât pentru meritul sportiv. Deși proiectul a fost abandonat rapid în fața reacției publicului și a suporterilor, momentul a expus o fisură profundă în structura fotbalului modern: ideea că un grup restrâns de patroni, deconectați de la realitățile locale, poate reconfigura fotbalul european după propriile interese economice, fără consultarea comunităților care au construit aceste cluburi de-a lungul generațiilor.
Protestul fanilor lui Chelsea împotriva Super League.
Această încercare nu a făcut decât să scoată la lumină probleme mai vechi, în special din fotbalul englez, unde conducerea unor cluburi a fost adesea marcată de decizii iresponsabile. Exemple precum Sunderland, QPR, Portsmouth sau Sheffield Wednesday arată cât de vulnerabil poate deveni un club în fața unor patroni care urmăresc câștiguri rapide, ignorând rolul social și identitar al echipei.
În 2010, cu 11 ani înainte de ideea Super League, fanii lui Portsmouth protestat împotriva conducerii care a adus clubul aproape de faliment.
Răspunsul autorităților britanice
Toate aceste provocări au dus la reînnoirea apelurilor pentru o reformă profundă a modului în care este guvernat fotbalul englez. În aprilie 2021, a fost lansată o analiză independentă condusă de suporteri — Fan-Led Review of Football Governance — menită să identifice soluții pentru îmbunătățirea guvernanței, proprietății și sustenabilității financiare a cluburilor.
Analiza a rezultat într-o serie de 10 recomandări ce au fost reluate într-un document oficial publicat în februarie 2023: Un viitor sustenabil – Reforma guvernanței fotbalului de club. Raportul subliniază că fotbalul de astăzi se confruntă cu efectele finale ale unei gestionări defectuoase care durează de zeci de ani. Aceste inițiative au dus, în cele din urmă, la elaborarea unui proiectul de lege care să regleze modul în care funcționează fotbalul din Anglia, susținut de principalele partide politice din Regatul Britanic, Partidul Conservator și cel Partidul Laburist.
În acest context, Parlamentul britanic a votat la începutul lunii iulie 2025 Football Governance Bill – o lege menită să asigure buna guvernare a cluburilor din primele cinci divizii ale fotbalului englez: Premier League, Championship, League One, League Two și National League. Legea nu răspunde doar pericolului reprezentat de Super League, ci urmărește să asigure că, într-o lume în care fotbalul devine tot mai mult un calcul financiar, echipele mai mici pot rămâne stabile și sustenabile, fără să-și piardă identitatea sau legătura cu comunitățile din care fac parte.
Un mesaj din 2024 în cadrul campaniei„Sell Before We Dai”, derulată un grup care îl îndeamnă pe proprietarul absent al clubului Reading, Dai Yongge, să vândă echipa.
Independent Football Regulator (IFR)
Legea proaspăt votată, așa cum este în stadiul actual, aproape de faza de promulgare, se învârte în jurul a două elemente cheie: un Independent Football Regulator (IFR) și un sistem de licență.
Votul parlamentarilor creează practic un cadru legal pentru înființarea și funcționarea unei noi structuri în lumea fotbalului britanic, un Regulator Independent de Fotbal care să monitorizeze, reglementeze, licențieze și, eventual, să sancționeze modul în care cluburile din primele cinci divizii operează din punct de vedere financiar și organizațional.
Important de reținut, IFR nu va avea atribuții sportive, acestea urmând să rămână în continuare în responsabilitatea Premier League, English Football League (EFL) sau a Federației Engleze (FA).
Sistemul de licență
Noul regulator IFR va avea un rol decizional într-un sistem de licențiere nou, creat prin această lege, care introduce un mecanism clar prin care cluburile trebuie să respecte un set de reguli și principii pentru a putea participa în competițiile interne. Dacă o echipă dovedește responsabilitate, stabilitate economică și respect față de identitatea sa istorică, atunci poate primi licența din partea IFR pentru a participa în competițiile interne din Anglia.
În situația în care conducerea unui club duce echipa spre faliment sau se abate grav de la valorile și identitatea acesteia, IFR are autoritatea de a interveni prin a emite planuri de remediere, a interzice anumite tipuri de cheltuieli (transferuri sau investiții masive) și chiar eliminarea unor persoane din funcțiile de conducere ale unui club. În ultimă instanță, IFR poate să retragă licența unui club, ceea ce înseamnă automat excluderea din orice competiție internă.
Fanii lui Manchester United protestează de ani de zile împotriva modului în care familia Glazer conduce clubul. Va fi interesant de văzut dacă IFR poată să intervină și să oblige actuali acționari majoritari de la United să-și schimbe abordarea.
Revine fotbalul fanilor?
În momentul în care legea a fost aprobată în Camera Comunelor, Lisa Nancy, ministrul pentru Cultură, Media și Sport, declara următoarele: „Sunt mândră să fac parte din echipa câștigătoare care a pus suporterii înapoi pe teren, în inima fotbalului, acolo unde le este locul.”
Declarația completă a lui Lisa Nandy. Sursa: BBC Sport
Dar revine cu adevărat fotbalul în mâinile fanilor prin această lege? Răspunsul, pe scurt, este: nu neapărat.
Trebuie din capul locului să stabilim câteva așteptări realiste: fotbalul din Anglia nu va ajunge în viitorul apropiat să fie condus așa cum sunt echipele din Bundesliga, de exemplu, unde fanii au un vot direct și chiar decisiv în modul în care este administrat un club. IFR poate să se asigure că nu mai există conducători care vin și aduc în faliment o echipă de fotbal, dar, dincolo de acest aspect, puterea de decizie va rămâne în mâinile celor care cumpără un club.
Patronii străini și fondurile de investiții care preiau conducerea echipelor vor continua să domine peisajul englez, dar IFR va avea un rol mult mai determinant în a decide dacă un potențial cumpărător are capacitatea financiară și responsabilitatea morală de a prelua un club, atât la momentul achiziției, cât și ulterior.
Prin urmare, fanii vor rămâne în continuare cu un rol consultativ cel mult, dar într-un cadru mai bine definit de către noua lege. Aceasta va obliga cluburile să publice datele financiare anuale și o listă cu membrii ce au rol decizional în cadrul clubului, pentru ca suporterii să aibă o imagine clară despre situația echipei și a celor responsabili de ea.
Protestul fanilor lui Blackpool împotriva conducerii. Un fenomen din ce în ce mai întâlnit în fotbalul britanic: suporteri vs. conducere.
Dar, mai important poate, pentru fanii care sunt interesați de situația de pe teren, Football Governance Bill obligă cluburile să consulte comunitatea de suporteri înainte de a lua decizii vitale în ceea ce privește identitatea clubului. Nicio echipă din Anglia nu va putea să schimbe următoarele elemente până nu demonstrează că s-a consultat și a luat în considerare părerea suporterilor în decizia finală:
Schimbarea numelui clubului
Schimbarea stemei sau a culorilor
Mutarea clubului într-o altă locație
Vânzarea stadionului sau a terenului propriu
Astfel, legea prevede mecanisme prin care se asigure că, indiferent de planurile unor investitori, elemente cheie ale unui club (numele, stema, culorile, stadionul, infrastructura etc.) nu vor fi schimbate atâta timp cât fanii nu își doresc acest lucru.
Ce atribuții mai are IFR
Pe lângă rolul său în sistemul de licențiere, IFR are o serie de atribuții esențiale menite să asigure echitatea și responsabilitatea cluburilor, atât la nivel individual, în cadrul fiecărei echipe, cât și la nivel structural, în întregul fotbal englez.
Unul dintre cele mai importante instrumente pe care IFR le deține este posibilitatea de a ridica licența unui club în cazul în care acesta decide să participe într-o competiție neaprobată oficial, cum ar fi Super League. O ligă este considerată neaprobată dacă încalcă criterii esențiale, precum: ignorarea accesului pe bază de merit (fără promovare sau retrogradare), crearea unui risc financiar sistemic, nerespectarea structurilor naționale de guvernanță (FA, EFL, UEFA/IFR) și afectarea intereselor suporterilor sau comunității. În astfel de cazuri, cluburile care aleg să participe în ligi neaprobate sunt automat excluse din competițiile interne.
IFR va avea instrumentele legale de a interzice cluburile britanice să participe în competiții precum Super League și în același timp să profite de pe urma banilor din Premier League.
În plus, IFR joacă un rol activ în asigurarea unei distribuții echitabile a resurselor financiare între toate nivelurile fotbalului englez. De exemplu, în situațiile în care Premier League și English Football League (EFL) nu reușesc să ajungă la un acord voluntar privind împărțirea veniturilor provenite din drepturile TV, IFR are autoritatea de a interveni și de a stabili procentul din aceste sume care trebuie alocat cluburilor din ligile inferioare, pentru a susține competitivitatea și sustenabilitatea întregului ecosistem fotbalistic.
Unde nu este legea clară
Trebuie clarificat că inițiativa britanică de a opri direcția actuală în care merge fotbalul, către o sursă de venituri pentru cei bogați, lipsită de identitate și viziune, este de apreciat. Majoritatea propunerilor sunt nu numai de bun-simț, dar și binevenite într-un context în care fotbalul este asaltat de către națiuni autocrate sau miliardari rupți sau dezinteresați de realitatea fenomenului.
Cu toate acestea, chiar dacă noua lege și înființarea IFR marchează un pas important spre o guvernare mai responsabilă în fotbalul englez, rămân încă destule semne de întrebare legate de aplicarea concretă a acestor măsuri.
Una dintre cele mai mari vulnerabilități ale legii este lipsa unor limite clare care să definească ce înseamnă, în mod obiectiv, un club bine sau prost condus. În timp ce reguli precum PSR (Profit and Sustainability Rules) impun un plafon financiar clar — cum ar fi pierderi de maximum 105 milioane de lire în decursul a trei sezoane — IFR funcționează pe criterii mai generale, care nu sunt încă suficient de transparente. Asta ridică o întrebare importantă: poate IFR să acționeze independent de structurile deja existente, precum Premier League sau EFL? Dacă un club respectă regulamentul financiar al Premier League, dar încalcă regulile IFR, poate fi sancționat? Sau viceversa? Cine are cuvântul final și de ce?
Problema cea mai mare pe care o văd la acest nou sistem este lipsa de claritate despre ce se întâmplă odată ce un club își pierde licența. Ridicarea licenței trebuie să fie cea mai severă măsură prin care autoritatea să oblige un patron să vândă clubul pe care l-a condus defectuos.
Leicester riscă depunctarea în sezonul următor și situația financiară a patronilor indică că echipa va continua să aibă probleme în sezoanele ce urmează. Ce se va întâmpla cu ei când IFR va deveni funcțional?
Dar cum se va gestiona reintegrarea sportivă a unui club căruia i-a fost retrasă licența? Dacă o echipă din Championship își pierde licența și este suspendată timp de două sezoane, dar sportiv ea nu a fost retrogradată, va avea dreptul să revină sub o nouă conducere înapoi direct în Championship? Sau va fi retrogradată automat către League One, League Two sau o altă ligă inferioară? Cine va decide acest lucru și pe ce considerente?
Lipsa unor reguli clare în aceste cazuri poate genera confuzie și conflicte. În plus, prevederea care sancționează aderarea la o ligă disidentă, precum o Super League, prin retragerea licenței în competițiile engleze, implică un risc major: cluburile forțate să aleagă ar putea opta definitiv pentru competiții externe mai profitabile, ceea ce ar slăbi ireversibil Premier League — exact ceea ce IFR încearcă să prevină.
Totul depinde de Premier League
Iar aici apare problema centrală: acest nou sistem va funcționa doar dacă echipele din Premier League îl vor accepta. Obligații precum redistribuirea veniturilor, consultarea reală a fanilor sau limitarea deciziilor majore pot deveni motive de revoltă pentru cele mai mari cluburi. Dacă se vor simți dezavantajate, nu vor ezita să amenințe cu retragerea sau chiar cu ruperea de fotbalul tradițional — un scenariu periculos, având în vedere că întreaga piramidă fotbalistică din Anglia depinde financiar de Premier League.
Modul în care răspunde conducătorii din Premier League la noua lege va da tonul pentru următorii ani: vor coexista cele mai puternice echipe cu restul structurilor sau asistăm la un nou pas către ruperea totală a celor bogați de sistemul clasic?
Odată ce legea va fi promulgată, IFR va avea la dispoziție 18 luni pentru a-și crea structurile necesare și pentru a veni cu un raport complet despre starea fotbalului și măsurile pe care și le propune. Să nu ne așteptăm la schimbări uriașe până în 2027, când un astfel de raport ar putea apărea în spațiul public. Dar acela va fi probabil punctul de cotitură, în care echipele din Premier League vor decide dacă merg mai departe cu IFR sau aleg să submineze autoritatea acestuia.
În 2011, Premier League lansa Elite Player Performance Plan (EPPP), un program masiv de investiții în sistemul de academic din fotbalul britanic care avea drept principal scop dezvoltarea tinerilor talente născute în Anglia.
14 ani mai târziu, și peste 2 miliarde de lire investite în EPPP, Anglia a devenit o forță la nivel internațional. Naționalele de juniori sunt constant prezente în semifinalele și finalele competițiilor europene și mondiale, câștigând chiar ultimele două turnee europene de under 21.
James McAtee ridică trofeul după victoria Angliei în finala Campionatului European U21 contra Germaniei, disputată sâmbătă, 28 iunie 2025, pe Stadionul Național din Bratislava, Slovacia. (AP Photo/Petr David Josek)
Mai mult, echipa națională, condusă de Southgate, a ajuns de 2 ori în finala Campionatului European, o performanță pe care nicio altă reprezentativă din istoria Angliei nu o mai reușise în trecut. Din lotul de 26 de jucători de la EURO 2024, 19 dintre aceștia au fost formați în cadrul programului EPPP lansat în 2011.
În ciuda acestor rezultate la nivel național, echipele din Premier League, dar și din English Football League(EFL), se află într-un constant război cu Federația Engleză de Fotbal (FA) atunci când vine vorba de regulile ce reglementează înregistrarea tinerilor fotbaliști. Chiar dacă din motive diferite, cele 90 de cluburi din primele 4 ligi ale Angliei sunt nemulțumite de actualele reguli.
Motivul?Cluburile Premier League sunt nevoite să concureze cu formații din Spania, Germania, Italia sau Franța care au acces o bază mult mai largă de tinere talente provenite din spațiul Uniunii Europene, în timp ce echipele din Championship, League One și League Two văd cum de la un an la altul juniorii lor sunt atrași de academiile cluburilor mai mari, afectând sustenabilitatea academiilor mai mici pe termen lung.
Mai jos vom explica de ce echipele din Premier League sunt în dezavantaj în cursa pentru cei mai talentați tineri jucători, cum încearcă să depășească obstacolele birocratice și cum arată viitorul acestei întreceri globale.
Impactul Brexit
Din 2021, anul în care Brexit a intrat în efect, echipele britanice nu mai pot aduce fotbaliști din spațiul european sub vârsta de 18 ani. Astfel, transferuri precum cele ale lui Fabregas la Arsenal, Kelleher la Liverpool sau mai recentul Garnacho la Manchester United, aduși la 16-17 ani din afara UK, nu mai sunt permise.
Mai mult, chiar și pentru jucătorii de peste 18 ani există un sistem de punctaj complicat pe care un fotbalist trebuie să-l obțină pentru a putea obține permisul de muncă în Marea Britanie.
Pe scurt, dacă un fotbalist nu a fost constant convocat pentru echipa sa națională, șansele sale de a juca în Premier League sunt foarte mici, mai ales dacă provine dintr-o țară cu un coeficient scăzut, precum țările din Estul Europei. În același timp, Martinelli sau MacAllister nu ar fi putut să fie aduși în Premier League dacă ne uităm la faptul că încă nu erau jucători de bază pentru naționalele Braziliei sau Argentinei înainte să vină în Marea Britanie.
Sursa: Sky Sports. O treime din transferurile făcute în Spania, Italia, Germania sau Franța nu ar putea fi făcute în Anglia din cauza actuatelor restricții post-Brexit.
Practic, Brexit-ul a creat un context unic în fotbalul britanic, în care doar jucătorii deja consacrați la nivel național, dacă nu chiar internațional, pot să vină la cluburile din Premier League. Mai mult, toate aceste restricții au creat o combinație periculoasă care a produs deja două fenomene, în ochii multora negative pentru sustenabilitatea și egalitatea de șansă în competiția internă din Premier League.
Un sistem gândit pentru echipele mari
Inevitabil, în lipsa posibilității de a atrage cei mai talentați tineri din Europa, echipele din Premier League s-au trezit cu mai puține opțiuni pe piața transferurilor și și-au îndreptat atenția tot mai mult către juniorii altor cluburi din Anglia.
Iar lupta pentru cei mai talentați copii din fotbalul britanic este una inegală întrucât regulamentele actuale permit echipelor mari să înregistreze mai ușor juniori de la alte academii. Sub Elite Player Performance Plan, academiile de fotbal din Marea Britanie sunt împărțite în 4 categorii în funcție de dimensiunea și infrastructura fiecăreia. În categoria A sunt majoritatea cluburilor din Premier League, plus alte câteva echipe istorice care momentan sunt în eșaloanele inferioare.
La momentul actual, doar academiile de tipul A pot să ”transfere” un jucător de la orice altă academie din Anglia, fiind obligată să plătească în schimb o sumă compensatorie care se ridică la câteva zeci de mii de lire. Restul academiilor, notate cu B,C sau D, sunt limitate geografic din a aduce tineri de la alte academii, având obligația cu jucătorii să locuiască la cel mult 60 de minute distanță de baza de antrenament, în cazul juniorilor mai mici de 11 ani, respectiv 90 de minute în cazul celor între 12 și 16 ani.
Sumele compensatorii pe care un club trebuie să le plătească pentru un junior, în funcție de categoria de vârstă.
Mai mult, meciurile academiilor B,C și D sunt înregistrare într-o bază ce poate fi accesată de orice oficial al cluburilor din Marea Britanie, în timp ce meciurile academiilor A pot fi văzute doar live, de pe stadioane. Astfel, pentru a identifica jucătorii cu potențial, cluburile mari nu mai sunt nevoite, cel puțin într-o fază inițială, să se deplaseze de-a lungul țării.
Având în vedere capacitatea financiară a echipelor puternice din fotbalul englez și de rețeaua lor dezvoltată de analiza video sau live mai multe meciuri, sistemul actual avantajează, ba chiar protejează academiile puternice, în timp ce cluburile cu resurse limitate rămân vulnerabile în fața rivalelor mult mai înstărite. Trebuie spus că dacă sumele compensatorii nu sunt pe măsura evaluării făcute de clubul de la care pleacă un junior, acesta poate cere unei instanțe să stabilească o sumă compensatorie mai mare. Chiar și în aceste cazuri, valoarea finală stabilită în sala de judecată unui transfer pentru un tânăr de 14,15 sau 16 ani este cu mult sub potențialul său.
Indiferent de suma finală, echipele mari profită de influența și resursele lor pentru a convinge tinerii jucători și familiile acestora să se alăture unor proiecte mai atractive, deseori destabilizând munca de dezvoltare făcută de cluburile locale. Această dinamică accentuează inegalitatea și reduce șansele ca talentele formate local să ajungă în prima echipă a clubului care i-a crescut.
Harvey Elliott a fost adus de Liverpool de la Fulham când avea doar 16 ani. Suma finală, stabilită în instanță, a fost de aproximativ 4 milioane de lire. Astăzi, Transfermarkt îl cotează pe Elliott la 30 de milioane de euro, de 7 ori mai mare decât suma inițială plătită de Liverpool. Șansele cormoranilor să încaseze chiar mai mult pentru el sunt mari, asta după ce a bifat aproape 100 de meciuri în Premier League.
Lupta pentru copii
Capacitatea echipelor de a putea transfera juniori de 14-16 ani, aflați deja spre finalul perioadei de formare, a dus în epoca post-Brexit la adevărate licitații pentru a atrage tinerii cu potențial, chiar și între cele mai mari cluburi din Premier League.
Un exemplu cunoscut este transferul lui Rio Ngumoha, adus de Liverpool vara trecută de la Chelsea, după ce Manchester United a fost de asemenea interesată timp de luni de zile de tânărul londonez. Plecarea lui Ngumoha a condus la tensiuni mari între cele trei cluburi, indicând un fenomen mai larg în rândul fotbalului academic din Anglia.
Rio Ngumoha a debutat la doar 16 ani pentru echipa mare a lui Liverpool în acest an, într-un meci de FA Cup.
Din ce în ce mai multe echipe caută metode prin care să oprească scouterii altor cluburi să ia legătura directă cu familiile sau agenții copiilor: juniorii sunt mutați de la o categorie de vârstă la alta dacă știu că la un anumit meci va fi prezent un scouter de la altă echipă; zonele alocate pentru recrutorii de tinere talente sunt situate în zone periferice ale stadioanelor, departe de locurile ocupate de familiiel jucătorilor; în ultimă instanță, așa cum a fost cazul în Liverpool, Chelsea și Manchester United toamna trecută, echipele pot refuza cererea altui club de a-și trimite un observator la un meci de junior.
Regulamentul obligă un club să permită accesul acestor observatori la meciurile de juniori, aceștia având chiar obligația să participe la astfel de evenimente doar dacă anunță clubul gazdă cu cel puțin o zi lucrătoare înainte de meci.
Cluburile satelit sau faimosul „Multi-club ownership”
Așa cum am spus la începutul articolului, în ciuda sistemul britanic de academie care le avantajează, nici echipele Premier League nu sunt mulțumite de actualele reglementări pentru înregistrarea juniorilor, dar de această dată din afara Regatului Unit.
Un fenomen tot mai des întâlnit în Premier League este folosirea cluburilor „satelit” de către proprietarii echipelor engleze. Prin aceste parteneriate sau achiziții directe, cluburile mari pot transfera jucători tineri din afara Angliei, pe care apoi îi împrumută la echipe afiliate din alte țări, deținute de aceeași patroni, până când aceștia devin eligibili să joace în Premier League.
Chelsea (prin RC Strasbourg), Nottingham Forest (cu Rio Ave) sau Manchester City (cu Girona și Troyes) sunt doar câteva exemple de cluburi care au dezvoltat rețele de echipe în alte țări. Astfel, ei pot fie să împrumute acolo jucători tineri care nu pot ajunge încă în Anglia, fie să gestioneze surplusul de jucători din lot, evitând presiunea numerică sau anumite reguli privind formarea internă (homegrown players).
În acest sistem, se creează o zonă gri în care, deși regulile nu sunt încălcate direct, spiritul competiției echitabile este pus sub semnul întrebării. Multe cluburi mai mici sau analiști consideră că aceste practici oferă un avantaj disproporționat cluburilor bogate și afectează integritatea dezvoltării tinerilor.
Kendry Paez o să fie cel mai probabil împrumutat la Strasbourg, fără să joace vreun minut pentru Chelsea. Chiar dacă nu are loc pentru el momentan, important pentru cei de pe Stamford Bridge a fost ca Paez să nu fie cumpărat de un club rival. Astfel, Paez pleacă la „clubul satelit” – Strasbourg.
De ce nu sunt suficienți tinerii din Anglia?
Nemulțumirea celor din Premier League vine mai ales într-o industrie în care majoritatea cluburilor din occidentul europei ajung să-și dezvolte, și să-și permită, rețele de scouting care să identifice cele mai talente din orice colț al lumii, încă de la 15 sau 16 ani.
Mai mult ca în anii trecuți, având în vedere și efortul fizic cerut în fotbalul modern, jucătorii tineri nu doar că sunt introduși din ce în ce mai tineri în fotbalul profesionist, dar impactul lor este unul vizibil.
În ultimii ani, jucătorii de sub 21 de ani sunt folosiți mai des în Premier League. Sursa: The Athletic
Mbappe, Saka sau Yamal sunt doar câteva exemple din ultimii ani care demonstrează că vârsta la care un fotbalist își atinge potențialul a scăzut semnificativ. Abilitatea fizică și pregătirea tactică timpurie pe care se pune acum accentul încă de la o vârstă fragedă face ca din ce în ce mai mulți jucători de 16-18 ani să poată să fie mult mai ușor introduși în fotbalul profesionist imediat.
Bellingham a jucat până la 21 de ani mai mult decât Lampard, Gerrad și Scholes. La un loc.
Dacă această tendință continuă, cu siguranță că echipele din Premier League vor dori să aibă oportunitatea de a semna cei mai talentați adolescenți imediat ce apar pe scena globală, sau chiar înainte. Având deja resursele financiare pe care niciun alt campionat nu le deține, cluburile din Premier League probabil nu vor mai accepta mult timp să fie oprite de restricțiile politico-sociale din a semna următorul Yamal, Mbappe sau Florian Wirtz, înainte ca aceștia să coste peste 100 de milioane de euro.
Regulile actuale vor rămâne până sistemul nu va fi zguduit puternic
Numărul mai mare de tineri care sunt integrați în loturile echipelor din Premier League și care chiar ajung să joace la seniori reprezintă clar unul dintre explicațiile pentru care echipele naționale ale Angliei au crescut în calitate în ultimii 10-15 ani.
Actualele reguli privind jucătorii formați local au avut efecte pozitive pentru Federația Engleză și nu există motive să fie eliminate, chiar dacă cluburile sunt nemulțumite.
În ceea ce privește fotbaliștii străini, echipele din Premier League încearcă să încheie înțelegeri cu ei dinainte ca aceștia să aibă 18 ani. Un exemplu recent este cazul lui Luka Vuskovic, jucătorul croat transferat de Tottenham în această vară, dar cu care londonezii s-au înțeles încă din 2023. Acesta nu a putut veni la Spurs mai devreme pentru că abia în februarie anul acesta a împlinit vârsta majoratului.
Luka Vuskovic în 2023 când semna primul său contract cu Tottenham la doar 16 ani. Abia acum, la doi ani distanță, poate să joace pentru clubul londonez.
Problema este că nu sunt mulți jucători care vor avea răbdarea lui Vuskovic și probabil, dacă au oportunitatea, vor pleca cât mai repede către un club care le poate promite minute constante într-unul din campionatele mari ale Euripei și un salariu mare încă de 16 sau 17 ani.
Indiferent de soluțiile de moment, ieșirea din Uniunea Europeană a Marii Britanii a dat peste cap sistemul așa cum a fost el gândit inițial de către liderii fotbalului britanic: în urmă cu 10-15 ani interesul echipelor din Premier League era îndreptat mai mult către exterior, lucru ce permitea formațiilor din Championship, League One sau League Two să-și dezvolte propriile valori până la 18 ani și să negocieze de pe un picior de egalitate atunci când aceștia atrăgeau atenția unor cluburi mai mari.
Situația de acum s-a răsturnat și a dus la frustrări pentru cei din Premier League, dar mai ales a crescut disparitatea dintre cei mai bogați și restul. Pierderea juniorilor dinainte ca aceștia să apuce să joace pentru prima echipă face ca metodele sustenabile prin ca un club din Championship, dar mai ales League One sau League Two să se poată auto-finanța scad dramatic.
Dincolo de potențialul de vânzare, tinerii crescuți locali pot să aducă rezultate pe teren, să aducă mai multă lume la stadion și inevitabil să atragă alți copii din zonă să urmeze un parcurs asemănător.
În lipsa acestor repere, din ce în ce mai multe echipe riscă atât siguranța financiară, oricum precară în fotbalul actual, dar și pierderea identității. Până la urmă, orice fan se identifică înainte de toate cu acei fotbaliști care au plecat tot din tribune: Steven Gerrard la Liverpool John Terry la Chelsea sau întreaga generație ‘92 de la United sunt exemple care demonstrează impactul pe care-l au jucătorii locali pentru comunitate.
Frica cea mai mare este ca actualele reguli să nu se schimbe până când fanii se vor opri din a veni la stadion, neavând repere sau idoli precum cei menționați mai sus. Iar fără fani, echipele pot dispărea imediat, așa cum ne-a demonstrat pandemia în urmă cu câțiva ani.
Astfel, fotbalul britanic riscă să piardă însuși elementul care l-a adus la stadiul de astăzi: dragostea și pasiunea pentru echipa locală, fie că este din Reading, Luton, Brentford, Leeds, Stoke-on-Trent, Liverpool sau Londra.
Dincolo de aspectele financiare, cluburile din Premier League trebuie să respecte criterii clare privind structura lotului, inclusiv prezența obligatorie a jucătorilor „homegrown”. Acest statut nu ține neapărat de naționalitate, ci de parcursul de formare, și influențează direct strategia de înregistrare a jucătorilor atât în competițiile interne, cât și europene.
La finalul perioadelor de transferuri, toate cluburile sunt obligate să trimită către Premier League o listă a jucătorilor înregistrați la un club, împărțită în trei categorii:
Jucători homegrown: peste 21 de ani, cu minim 3 ani de juniorat în Anglia sau Țara Galilor. Ne vom referi la ei în acest articol ca „jucători interni”
jucători non-homegrown: peste 21 de ani, care provin din afara sistemul de juniori din Anglia sau Țara Galilor. Termenul cel mai potrivit pentru ei este cel de „stranieri” folosit în fotbalul din România.
jucători sub 21 de ani: indiferent de naționalitate sau traseul de formare
Primele două categorii, jucătorii homegrown și non-homegrown reprezintă echipa de seniori, în timp ce categoria de under-21 sunt jucătorii încă eligibili să joace la categoriile de vârste de juniori.
Împărțirea lotului de seniori în două subcategorii (interni și stranieri) este metoda prin care Premier League se asigură că echipele engleze promovează utilizarea fotbaliștilor proveniți din academiile de fotbal britanice și după ce aceștia nu mai sunt juniori.
Important de menționat: jucătorii homegrown nu trebuie să fie neapărat englezi sau galezi. De exemplu, noua achiziție a lui Liverpool, Jeremy Frimpong este considerat homegrown chiar dacă joacă pentru naționala Olandei, fiind junior al lui Manchester City între 10 și 19 ani.
Frimpong, un jucător olandez, transferat din Germania, intră în categoria de „homegrown” datorită anilor petrecuți în academia lui Manchester City
În același timp, au existat în trecut cazuri precum cele ale lui Eric Dier: deși a evoluat de peste 40 de ori pentru naționala Angliei în perioada petrecută la Tottenham, Dier a fost un fotbalist trecut pe lista de non-homegrown pentru că și-a petrecut toată perioada junioratului în Portugalia, la academia lui Sporting Lisabona.
Câți jucători poate un club să înscrie în fiecare listă?
În primul rând, nu există limită pentru jucătorii sub 21 de ani, iar aceștia pot fi folosiți la prima echipă fără a fi înregistrați în lotul de seniori.
În cazul lotului de seniori, numărul maxim de locuri pe care o echipă poate să-i înscrie într-un sezon de Premier League este de 25 de jucători, dintre care 8 trebuie să fie din categoria homegrown.
Prin urmare, un club din Premier League poate să înregistreze cel mult 17 „stranieri” de peste 21 de ani.
Procentul de minute jucate în sezonul 2024/25 în Premier League de fotbaliștii proveniți din sistemul britanic din totalul minutelor disponibile la fiecare club. Sursa: The Athletic
Fotbaliștii străini tineri, chiar dacă transferați din alte țări, sunt incluși în categoria de juniori sub 21 de ani chiar dacă nu provin din sistemul britanic. Un fotbalist transferat la o vârsta fragedă poate chiar să devină homegrown la vârsta de 21 de ani dacă timp de 3 sezoane a fost înregistrat pentru un club din Anglia sau Țara Galilor. Acesta este cazul lui William Saliba, transferat de Arsenal la 18 ani din Franța, dar astăzi înregistrat ca unul dintre cei 8 jucători crescuți local.
Cu alte cuvinte, filosofia Premier League este ca toate cluburile implicate în competiție să aibă în componența lor jucători formați de sistemul britanic, indiferent de naționalitatea lor sau de academia la care s-au format.
În același timp, prin includerea tuturor jucătorilor under-21 într-o categorie aparte, indiferent de proveniența lor, este încurajată aducerea stranierilor tineri, cu potențial, pentru a atrage viitoarele superstaruri către fotbalul englez.
Lucrurile se complică în cazul competițiilor UEFA
La fel ca în Premier League, organizația europeană solicită cluburilor să înscrie două loturi de câte 25 de jucători pe parcursul sezonului european: unul în septembrie și altul în februarie, înaintea fazelor eliminatorii. Dacă regulile par destul de clare și ușor de format în cazul competiției interne din Anglia, cluburile engleze care se califică pentru competițiile europene au de respectat o serie suplimentară de reguli pe care UEFA le impune.
Cum se raportează diferite competiții la integrarea fotbaliștilor interni în lotul de jucători.
În primul rând, forul european nu consideră un jucător homegrown dacă perioada sa de juniorat a avut loc în Țara Galilor deoarece cluburile din Premier League reprezintă oficial Anglia, nu Marea Britanie.
Dar mai important, Champions League, Europa League și Conference League acceptă pe lista sa de jucători sub 21 de ani (lista B, numită de UEFA) doar tineri fotbaliști din propria academie, care se află de cel puțin două sezoane în cadrul echipelor de juniori ale clubului. Chelsea a avut poate cele mai multe probleme cu această regulă: dacă jucători precum Guiu, Casadei, Renato Veiga sau Romeo Lavia au fost în Premier League trecuți la under-21, în Conference League ei au fost introduși în lotul de seniori, fiind cu toții aduși din afara academiei lui Chelsea.
Apoi, UEFA impune reguli mai stricte și împarte cei 8 jucători locali obligatorii în două subcategorii: „club-trained” (crescuți de propria academie) și „association-trained” (formați în aceeași țară, dar la alte cluburi). Pentru a avea un lot complet de 25 de jucători, cluburile trebuie să includă cel puțin 4 jucători crescuți de propria academie de peste 21 de ani.
Dacă un club nu înregistrează cel puțin patru fotbaliști seniori crescuți la propria academie, lista inițială de 25 de locuri este redusă. De exemplu, Tottenham a avut doar doi jucători crescuți în cadrul academiei în sezonul trecut de Europa League (portarii Austin și Whiteman), așa că lotul lor a fost limitat la 23 de fotbaliști. Spre deosebire de Premier League, UEFA pune mai mult accent pe jucătorii dezvoltați la propria academie de un club.
O ultimă diferență în cazul forului european: dacă în competițiile interne nu există o limită pentru schimbările pe care le poate face o echipă în lot de-a lungul sezonului, lista de februarie trimisă către UEFA pentru fazele eliminatorii ale competițiilor poate include doar trei jucători noi față de cea inițială înscrisă în toamna anterioară.
Cum se pot schimba lucrurile în viitor
Bineînțeles, vârsta și istoricul unui fotbalist venit din afara granițelor contează mai mult dacă acesta este un fotbalist ce poate să fie imediat sau pe viitor înregistrat ca provenind din sistemul intern, dar eligibilitatea ca homegrown nu este, deocamdată, un criteriu principal în politica de transfer.
Putem spune că toate aceste reguli nu obligă o echipă să cumpere mai mulți jucători englezi, ci mai degrabă limitează numărul de străini pe care pot să-l aducă în lot, la cel mult 17 fotbaliști proveniți din afara Angliei și/sau Țării Galilor. Chiar și în Europa, deciziile pe care trebuie să le ia un club cu privire la lotul disponibil, chiar dacă mai dificile, din motivele explicate mai sus, afectează jucătorii de lot care oricum prind puține minute de-a lungul unui sezon.
Până în prezent, nu au existat probleme mari pentru echipele care au fost nevoite să jongleze cu regulile diferite dintre UEFA și Premier League, dar așteptarea mea personală este ca lucrurile să se schimbe pe viitor.
Motivul este unul simplu: prea multe meciuri.
Mai mult ca niciodată, sezonul unei echipe pare să depindă mai mult decât orice altceva de numărul de accidentări pe care-l are de-a lungul unui sezon. Am văzut asta în acest sezon cu Arsenal și Manchester City, dar și la Liverpool în 2021 sau 2023. Newcastle și Aston Villa s-au înfruntat cu aceleași probleme pe rând în ultimii doi ani, când au participat în Champions League: forma lor din campionat a scăzut pe fondul accidentărilor și nevoii de a utiliza fotbaliști care altfel ar fi prins puține minute.
Numărul foarte mare de meciuri, atât la nivel de club, cât și de echipă națională, fac ca riscul de accidentare să crească. La aceasta se adaugă bineînțeles și lipsa de repaus. În cazul lui Chelsea sau Manchester City, jucătorii practic vor juca timp de 12 luni consecutive în sezonul 2024/25 pentru că au participat Campionatului Mondial al Cluburilor din postura de campioane europene.
Mai adăugăm aici intervențiile VAR și conduita Premier League cu privire la minutele adiționale care nu de puține ori duce partidele la peste 100 de minute de joc efectiv. Nu doar că avem mai multe partide fotbal, dar și durata lor crește de la un sezon la altul.
Din sezonul 2023-24 meciurile din Premier League au devenit mai lungi în medie cu 3 minute. Asta înseamnă 114 minute de-a lungul sezonului.
Practic, performanța devine din ce în ce mai greu să fie consistentă de la un sezon la altul pentru că victoriile aduc mai multe competiții și mai multe meciuri.
Inevitabil, acest lucru va face echipele din Premier League să ceară creșterea lotului de jucători de la 25 către 30 sau mai mult. Bineînțeles, proporțional vor crește și numărul minim de fotbaliști interni, respectiv cel maxim de stranieri, dar loturile de 25 de jucători nu mai sunt sustenabile în contextul în care toate competițiile mari (UCL, Campionatele Mondiale de club sau țară, Nations League) cresc numărul de meciuri de la un sezon la altul.
Creșterea locurilor disponibile într-un lot este mai degrabă o întrebare de când și cum se va face, nu dacă se face. Chiar dacă va fi o regulă generală sau o excepție pentru echipele care participă și în competițiile europene, cred că vom vedea în anii ce urmează o schimbare majoră în organizarea loturilor de Premier League.
Interesat de văzut dacă o eventuală creștere a lotului, și a numărului de străini pe care un antrenor îi are la dispoziție, va înseamna și reguli noi care să asigure că fotbaliștii interni nu sunt complet ignorați. În momentul de față, una dintre problemele regulilor de homegrown este că aceștia, chiar dacă prezenți în lot, nu trebuie să fie neapărat folosiți.
Brentford nu a folosit niciun jucător homegrown în ultimele trei sezoane. Sursa: The Athletic.
Nu exclud ca pe lângă extinderea numărului total de jucător seniori ce pot fi înregistrați, să și alte schimbări care să adreseze problema programului supraîncărcat al echipelor, precum alocarea mai multor locuri pe banca de rezerve pentru a preîntâmpina orice fel de accidentare din timpul meciului, sau chiar la creșterea (din nou) a schimbărilor pe care le poate efectua o echipă în cele 90 de minute.
În urmă cu doar câteva zile spuneam că Tottenham se află în cea mai incertă perioadă din istoria sa recentă: Ange Postecoglou tocmai ce fusese demis, iar cei doi căpitani ai echipei, Heung-min Son și Cristian Romero erau (și încă sunt) nesiguri dacă vor juca și în sezonul următor pentru Spurs.
Problemele sunt departe de a fi rezolvate, dar starea de spirit pare să se fi schimbat dramatic o dată cu anunțarea noului antrenor. Thomas Frank vine cu o imagine construită după fostul său club, Brentford: calm, calculat, sigur de sine, cu o atitudine pozitivă – asta pare să inspire danezul în jurul său.
Începe o nouă eră pentru Spurs
Din foarte multe perspective, Thomas Frank nu este doar opusul complet al lui Ange Postecoglou, dar și a antrenorilor care au încercat în ultimii ani să o aducă pe Tottenham în lupta pentru titlu. La fel ca antrenorul australian, Jose Mourinho și Antonio Conte sunt manageri care s-au remarcat la Spurs prin încercarea de a impune un stil de joc unic, pentru care aveau nevoie un profil specific de jucător.
Spre deosebire de predecesorii săi, Thomas Frank pare că poate să construiască pe structura pe care o va găsi la club. În același timp, mai mult ca oricare alt manager care a venit în ultimii ani pe Tottenham Hotspur Stadium, danezul va avea nevoie de răbdare pentru a crea o echipă competitivă.
Mai jos vedem cum poate să fie Thomas Frank omul ce în sfârșit transformă Spurs într-o câștigătoare, de ce a riscat Daniel Levi atunci când l-a ales pe danez și la ce transferuri să ne așteptăm la această vară în nordul Londrei.
Nu lipsa banilor este problema
De cele mai multe ori, venirea unui nou antrenor este percepută ca un restart: un nou stil de joc, sume uriașe investite pentru a regenera lotul și, în general, o rupere totală de orice urmă lăsată de fostul manager.
Dacă aveți nevoie de un exemplu care să demonstreze de ce nu funcționează o astfel de abordare, este suficient să ne uităm la Manchester United, care, o dată la 2-3 sezoane, încearcă să se reinventeze complet. La polul opus, Arne Slot, la Liverpool, a demonstrat că un sistem vechi nu trebuie aruncat la gunoi, ci poate fi adaptat, ajustat și îmbunătățit pentru a deveni mai eficient.
Tottenham speră că Thomas Frank va reuși să se apropie mai mult de Slot și să repete modelul de la Brentford, unde a știut să valorifice fotbaliști cumpărați mai degrabă pentru potențial decât pentru rezultate imediate. A reușit să-și adapteze sistemul pentru a-i integra treptat pe aceștia și, în cele din urmă, să-i transforme în jucători de top, vânduți pe zeci de milioane de lire.
Iar potențialul există și la Tottenham. Echipa din nordul Londrei nu are nevoie de o reconstrucție radicală, ci de o îmbunătățire a jucătorilor deja existenți în lot.
8 dintre cei mai scumpi 10 jucători fotbalitși din istoria lui Spurs au fost aduși în ultimii 3 ani. Majoritatea dintre ei au în jur de 25-28 de ani, vârsta la care trebuie să fie la vârful carierei. Sursa: Transfermarkt
Daniel Levy a investit peste 400 de milioane de euro net în ultimele cinci sezoane, dar mulți dintre jucătorii aduși pe sume uriașe – precum Maddison, Solanke, Bissouma, Odobert sau Richarlison – nu s-au ridicat la nivelul așteptărilor. Misiunea principală a lui Thomas Frankeste să preia acest lot și să găsească un stil de joc care să scoată în evidență atuurile celor mai valoroși jucători.
Dincolo de partea tactică, noul antrenorul are și misiunea de a (re)câștiga vestiarul. Jucătorii lui Spurs au fost foarte atașați de fostul antrenor, iar venirea unui manager care ar schimba radical starea de spirit din vestiar ar putea clar naște tensiuni. Thomas Frank este în schimb antrenorul care poate să vină și să câștige repede jucătorii din partea sa, prin atitudinea sa pozitivă și dispoziția de a se plia pe stilul și nevoile fotbaliștilor în a găsi cea mai bună variantă de joc.
În sfârșit – flexibilitate
Ultimii antrenori ai lui Spurs, indiferent de cum le evaluăm performanțele, pot fi caracterizați drept inflexibili. Chiar dacă stilul ofensiv al lui Postecoglou – cu linia defensivă foarte avansată și dorința de a construi mereu de la portar – a fost o gură de aer proaspăt după perioadele lui Conte și Mourinho, dominate de un joc defensiv, fizic și pragmatic, Tottenham s-a confruntat cu aceeași problemă: după un început promițător, adversarii învățau rapid să le citească jocul și găseau metode simple de a-l neutraliza. Iar fiecare dintre cei trei antrenori menționați mai sus se încățănau să nu schimbe nimic în tactica lor.
Ceea ce-l diferențiază pe Thomas Frank de Mourinho, Conte sau Postecoglou este că danezul își adaptează constant formația și tactica în funcție de adversar, dar mai ales în funcție de jucătorii săi. Stilul său general reflectă spiritul clubului și așteptările fanilor privind modul de joc al echipei: direct, rapid și plin de energie. Totuși, versatilitatea sa tactică reprezintă un atu clar, care poate ajuta Spurs atât în confruntările cu echipe puternice, cât și în meciurile cu adversari mai slabi, care încearcă să exploateze punctele vulnerabile ale echipei.
Brentford a evoluat sub Thomas Frank de la un joc de posesie la un fotbal rapid, bazat pe contraatac, ca în ultimii ani să revină la un joc de posesie și ruperi de ritm. Cel mai important lucru pentru Tottenham: rezultatele au venit indiferent de stilul folosit. Sursa: Opta Analyst
De-a lungul sezoanelor, Brentford s-a transformat continuu sub comanda lui Thomas Frank. Dacă au promovat din Championship cu un joc bazat pe posesie și pase, în primele două sezoane din Premier League au adoptat un stil mai defensiv, cu multe pase lungi și cinci fundași. În ultimii doi ani, însă, echipa a devenit mai ofensivă, a trecut la patru apărători, a căutat posesia și a început să iasă din apărare prin pase rapide.
Cu toate acestea, Brentford a rămas o echipă flexibilă, care se adaptează în funcție de adversar – atât ca sistem, cât și ca stil de joc. Chiar dacă acum joacă mai des cu posesia, continuă să recurgă la mingi lungi atunci când situația o impune. Asta speră probabil și Tottenham să obțină: un stil ofensiv, direct care să fie placul suporterilor, dar și o adaptabilitate tactică care dincolo de aspectul estetic să aducă și trofeele care au lipsit în ultimii ani londonezilor.
Pragmatism și atenția la detalii
Dacă încercăm să analizăm mai atent tactica lui Thomas Frank, două elemente ies clar în evidență, indiferent de modul în care echipa sa joacă într-un moment sau altul: fazele fixe și poziționarea inteligentă în ambele careuri.
La capitolul faze fixe trebuie să începem prin a spune că Brentford a avut de departe cea mai bună defensivă în sezonul precedent: echipa lui Thomas Frank a încasat un singur gol pentru fiecare 100 de faze fixe în care s-a apărat, în contextul în care cele mai multe echipe au o medie de 4 goluri la 100 de faze fixe.
Brentford are de departe cea mai bună apărare la fazele fixe din sezonul trecut. Un aspect important pentru Spurs, care a suferit enorm la acest capitol sub Ange Postecoglou. Sursa: The Athletic
În atac, de când a promovat în Premier League, Brentford a înscris 54 de goluri din faze fixe și a fost depășită doar de Arsenal, Manchester City și Liverpool. Calitatea celor trei formații a făcut diferența la finalizare, Brentford având cel mai mare xG (expected Goals) din faze fixe în ultimele patru sezoane. Pragmatismul lui Frank se vede mai ales dacă ne uităm că sezonul trecut echipa a scăzut în ceea ce privește numărul de goluri din corner, comparativ cu sezoanele precedente, dar a înscris de nu mai puțin de 6 ori auturi de margine din apropierea careului advers. Indiferent de metoda prin care o face, Brentford a căutat mereu să obțină maximul din cele mai mici detalii.
Dincolo de fazele fixe, Thomas Frank încearcă mereu să-și încurajeze jucătorii să se poziționeze cât mai inteligent pe teren, în ambele careuri. Ce înseamnă asta? Pe scurt, jucătorii lui Brentford au avut cele mai multe șuturi din interiorul careului în ultimele sezoane și au tras la poartă doar când erau siguri de șansele lor de a înscrie. Pe faza defensivă, fundașii lui Thomas Frank au obligat adversarii să șuteze din afara careului mai multe decât orice altă echipă, cu excepția lui Liverpool și Arsenal. Cu alte cuvinte, Thomas Frank a cerut mereu jucătorilor săi să respecte câteva reguli clare de poziționare și demarcare, indiferent de formația de pe teren. Pregătirea riguroasă a permis echipei sale să fie una dinamică în atac și compactă în apărare, indiferent de cum sunt așezați jucătorii pe teren. O astfel de adaptabilitate și inteligență de joc de a răspunde pe loc diferitelor provocări -aa lipsit sezonul trecut lui Tottenham.
Chiar dacă pare un aspect evident, nu multe echipe reușesc să fie constant în situații ideale de a marca, și cu atât mai puține reușesc și să înscrie din acele poziții. Thomas Frank a făcut din Brentford cea mai eficientă formație din sezonul trecut.
Atât atenția acordată pentru fazele fixe, cât și coordonarea jucătorilor pe ambele faze de joc, indiferent de așezarea de pe teren, sunt două elemente cheie pe care Thomas Frank le poate implementa ca să aducă mai multă stabilitatea lui Spurs, o formație care mai ales pe plan defensiv a suferit enorm sub Ange Postecoglou.
Un antrenor bun pentru Premier League, dar și pentru Europa?
Principalul dezavantaj al lui Thomas Frank este lipsa de experiență în cupele europene. Aceste competiții implică o abordare diferită, fiind eliminatorii, cu o presiune aparte, iar Frank nu are un parcurs remarcabil în meciurile eliminatorii cu Brentford din competițiile interne.
Brentford nu a reușit vreo performanță notabilă în FA Cup sau Carabao sub Thomas Frank. Dimpotrivă, echipa a fost eliminată inclusiv de formații din ligi inferioare, precum Gillingham sau Plymouth. Sursa: Transfermarkt
Adevărata provocare, însă, va fi să-și adapteze stilul de pregătire și antrenament la ritmul mult mai intens impus de un calendar european, cu meciuri jucate din trei în trei zile.
Așa cum am spus deja, atuul lui Thomas Frank din punct de vedere tactic este că poate să-și adapteze echipa în funcție de adversar și să-și pregătească formația astfel încât să răspundă cel mai bine la punctele forte ale adversarilor. Dar asta a fost cazul lui Brentford, care în cei patru ani de Premier League a jucat aproape în exclusivitate un singur meci pe săptămână. Chiar și când juca în FA Cup sau Carabao, echipa lui Frank întâlnea inevitabil adversari cunoscuți din Premier League sau echipe din ligi inferioare cu un stil de joc asemănător.
Adaptarea la adversar va fi mai grea având în vedere că timpul de pregătire va fi unul mult mai scurt, chiar de maxim 1-2 zile în cazul deplasărilor. Mai mult, pregătirea pentru meciurile europene va fi cu atât mai dificilă cu cât adversarele din alte campionate de pe continent vin de multe ori cu o tactică diferită, mai puțin familiară pentru un antrenor a cărui experiență în Europa este din perioada când antrena la Brondy, în urmă cu mai bine de 10 ani. Iar atunci nu a reușit să treacă de etapele de calificare pentru grupele Europa League.
Antrenată de Thomas Frank, Brondby nu a reușit niciodată să ajungă în grupele unei competiții europene. Sursa: Transfermarkt.
Utilizarea lotului extins de jucători
Libertatea de a juca doar un meci pe săptămână înseamnă că Thomas Frank și-a permis de cele mai multe ori să se bazeze pe aceeași jucători de la un meci la altul. Astfel, Brentford nu doar că este una dintre echipele care a folosit cei mai puțini jucători de-a lungul sezonului trecut, dar a și făcut printre cele mai puține schimbări, târziu în meci. Un titular al lui Brentford a jucat în medie 85 de minute, cele mai multe din Premier League, la egalitate doar cu Manchester City la acest capitol.
O astfel de abordare clar nu ar fi posibilă la o echipă ce joacă în Champions League, cu atât mai mult într-un lot precum cel al lui Tottenham, afectat enorm de accidentări în sezonul precedent. Nevoia de a roti primul 11 și de a se folosi de lotul extins de-a lungul sezonului este o provocare nouă la care Thomas Frank va fi nevoit să se adapteze.
Tottenham a suferit printre cele mai multe accidentări în sezonul precedent. Sursa: Sky Sports
Ce transferuri așteptăm?
Așteptările sunt ca Thomas Frank să lucreze cu lotul deja extins și să ajute jucătorii cumpărați în anii trecuți să-și atingă potențialul pentru care Spurs a cheltuit sume impresionante. Dincolo de acest aspect, sunt câteva semne de întrebare ce rămân cu privire la lotul lui Tottenham.
În primul rând, Frank trebuie să hotărască destul de repede ce se va întâmpla cu Romero și Son, doi dintre liderii echipei. Noul antrenor trebuie să stabilească cu primul dacă își mai dorește să rămână în Londra sau este atras de alte destinații, în timp ce pentru Son trebuie clar definitivat care va fi rolul său în echipa lui Frank și dacă acesta este pe placul sud-coreeanului.
La o oră după ce Thomas Frank a fost anunțat oficial ca noul manager al clubului, Cristian Romero publica un mesaj de adio către fostul antrenor – Ange Postecoglou.
Alți fotbaliști care nu au dat randament în sezoanele trecute, precum Richarlison, Bentancur sau Bissouma vor fi cu siguranță evaluați de Frank și anunțați dacă fac sau nu parte din planurile de viitor ale echipei.
La capitolul veniri sunt câteva poziții cheie unde Spurs are nevoie de întăriri în lot: un fundaș lateral pe partea stângă, un atacant care să-i facă concurență lui Solanke, dar și jucător de bandă dreaptă sunt câteva dintre pozițiile unde Tottenham are nevoie de întăriri.
În schimb, dacă ne uităm la cum a jucat Brentford sub Thomas Frank, danezul va dori probabil să aducă un mijlocaș defensiv de calitate care să poată să fie un punct de siguranță pentru noua sa formație. Bissouma ar putea fi un astfel de jucător, dar evoluțiile sale din ultimii ani nu au convins.
În același timp, Spurs are nevoie și de o extremă stânga care să pună în pericol poarta adversă. Profilul unui astfel de jucător, precum și suma pe care Tottenham ar fi dispusă să o cheltuiască depinde mai ales de planurile lui Frank pentru Son. Primul nume pe listă pare să fie Mathys Tel, împrumut pe Tottenham Spurs Stadium de la Bayen în primele luni ale acestui an.
Mai au fanii lui Spurs răbdare?
Indiferent de jucătorii care vor pleca sau vor veni la echipă, Thomas Frank va avea nevoie de timp pentru a-și impune principiile de joc în cadrul grupului. Obiectivul său va fi să transforme Spurs într-o formație dinamică, capabilă să se adapteze în funcție de adversar și de context, fără a renunța la filosofia sa de bază.
Dincolo de acest aspect, antrenorul danez va avea, cel mai probabil, nevoie la rândul său de o perioadă de adaptare la cerințele diferite pe care o competiție europeană le impune în ceea ce privește calendarul echipei și metodele de pregătire pentru fiecare meci.
Totuși, pentru prima dată de la plecarea lui Mauricio Pochettino, Spurs pare să aibă un antrenor capabil să preia un lot valoros și să-l ducă la următorul nivel printr-un stil de joc nu doar pragmatic, ci și ofensiv și direct – exact ceea ce își doresc și fanii echipei.
Pentru început, suporterii lui Tottenham trebuie să-i acorde lui Levy (pentru a câta oară?) încrederea că, de această dată, noul manager va fi cel care poate face pasul cel mare și va transforma Spurs într-o candidată serioasă la mult așteptatul trofeu din Premier League.
