Paris Saint-Germain a reușit să câștige primul său trofeu Uefa Champions League în stil, la o diferență record de 5 goluri față de o echipă a lui Inter Milano care pare să fie acum, după ce am văzut deznodământul finalei, în antiteză cu tot ceea ce a construit Luis Enrique la PSG.
Deși în finală nu s-a regăsit nicio echipă din Premier League, toate participantele din Anglia — Arsenal, Aston Villa, Liverpool și Manchester City — au fost eliminate de PSG. Așadar, merită analizat ce a făcut ca această echipă să domine cea mai dezechilibrată finală din istoria competiției și să rămânem la final cu întrebarea pe care cu siguranță Pep Guardiola, Arne Slot sau Mikel Arteta și-a pus-o urmărind finala de sâmbătă seara: cum poate fi învinsă formația lui Luis Enrique în sezonul următor?
- Intensitate și coordonare în pressing
În ciuda avalanșei de goluri, elementul principal prin care PSG a reușit să anuleze complet tactica lui Inter este faza defensivă pregătită perfect de către Luis Enrique, în mod specific pressing-ul echipei.
Presiunea pusă pe echipa adversă a pornit chiar de la Dembele, cel mai avansat om al parizienilor. De-a lungul meciului, decarul lui PSG a sprintat constant în careul lui Inter atunci când mingea ajungea la Sommer, obligându-l pe portarul elvețian să trimită balonul în aut sau în zone supraaglomerate de PSG, care puteau să recupereze imediat.
Motivul pentru care aceste pase lungi de la portar au fost de cele mai multe ori recuperate de către PSG vine din pressingul făcut de „linia a doua” a echipei lui Luis Enrique, unde de cele mai multe ori Hakimi sau Nuno Mendes au fost susținuți de către un coleg din mijloc pentru a bloca flancurile lui Inter. Astfel, Inter nu a mai putut să se bazeze pe Di Marco sau Dumfries pentru a ieși din apărare, așa cum au făcut-o împotriva Barcelonei de nenumărate ori în faza semifinalelor.
Blocarea flancurilor prin Vitinha sau Joao Neves i-a forțat pe mijlocașii lui Inter să coboare mai mult decât de obicei pentru a depăși pressingul agresiv al lui PSG. Această ajustare a anulat o altă strategie preferată de echipa italiană în acest sezon de UCL. De-a lungul sezonului, Inter a reușit să evite presiunea adversarilor din propria treime prin pase lungi către Thuram sau Martinez, susținuți de un coechipier venit din linia a doua, fie unul dintre mijlocași, fie un fundaș central care urcă pentru faza respectivă.
Cum Barella, Mkhitaryan și Calhanoglu au fost nevoiți să ajute adesea în apărare, atacanții au rămas izolați, iar în rarele momente când reușeau să câștige duelurile fizice cu apărătorii francezi, nu aveau sprijin suficient în jurul lor și pierdeau rapid posesia.
- Mobilitatea din atacul PSG-ului
Atuul lui PSG este clar fluiditatea pe care echipa o are atunci când atacă, caracterizată mai ales de rotația celor trei jucători din față, care forțează adversarii de multe ori să-și părăsească poziția și să lase spații libere ce pot fi exploatate.
Dar Luis Enrique a reușit să impresioneze și să aducă un element în plus acestei tactici. În faza defensivă, Inter reușește adesea să creeze superioritate 2 vs 1 pe flancuri, cu Di Marco sau Dumfries ajutați de un fundaș central pentru a opri atacanții adversari să se apropie de careul lui Sommer. Pentru a contracara acest avantaj, Enrique le-a cerut fundașilor laterali — în special lui Hakimi — să urce în zone centrale, între fundașii laterali și cei centrali de la Inter, forțându-i pe Pavard sau Bastoni să nu poată dubla în bandă. Astfel, jucători ca Doue, Kvaratskhelia sau Dembélé au rămas în flancuri, unde au avut mai mult spațiu pentru dueluri directe și au reușit să creeze breșe în apărarea italiană.
Permutările din atac și urcările constante ale lui Hakimi între Bastoni și Di Marco au contribuit direct la primul gol. Di Marco a fost omul care l-a scos din offsaid pe Doue, neștiind pe cine să marcheze: Doue s-a dus în poziție centrală, dar în dreapta în locul lui a venit Dembele, în același timp în care Hakimi a ocupat spațiul dintre cei doi. Astfel, PSG l-a forțat pe fundașul lateral italian să fie indecis: să-l urmărească pe Doue, să rămână la bara a doua pentru a-l marca pe Dembele sau să strângă mai aproape de Bastoni pentru a-l opri pe Hakimi. O decizie imposibilă, așa cum a demonstrat și rezultatul final: 1-0 pentru PSG în minutul 12.
În a doua repriză, când Inter a încercat să avanseze mai mult, dinamica din atacul lui PSG s-a materializat prin coborârea lui Dembele în linia de mijloc, care a obligat de fiecare dată un fundaș adversar să-l urmărească. Acest lucru a lăsat spații mari în atac de care Doue și Kvaratskhelia au profitat pe rând pentru golurile 3 și 4.
- Diferența de vârstă la mijlocul terenului
Pressingul lui PSG a forțat mijlocașii lui Inter să coboare pentru a oferi soluții de pasă, dar acest lucru nu a făcut decât să izoleze atacanți italienilor și să scoată în evidență minusurile lui Mkhitaryan sau Calhanoglu.
Vârsta liniei de mijloc a parizienilor le permite prin viteza și anduranța lor să facă tranziția de la faza de atac la cea defensivă, și vice-versa, mult mai rapid decât cei de la Inter. Astfel, nu doar că tinerii mijlocași de la PSG au jucat un rol esențial în presiunea pusă pe fundașii lui Inter, dar au reușit constant să coboare rapid și să câștige mingea a doua rezultată din dueluri purtate de Marquinhos și Pacho.
Dacă în primele 45 de minute, mijlocașii lui PSG erau mereu primii pentru mingea a doua rezultată din duelul dintre fundașii parizienilor și atacanții lui Inter, în repriza a doua Neves, Fabian Ruiz și Vitinha s-au remarcat prin tranziția rapidă din faza defensivă în atac, cu ruperi de ritm și avansarea cu mingea la picior, ambele elemente care au anulat complet încercările de recuperare ale Interului în jumătatea adversă.
Mai mult, în repriza a doua PSG a reușit să înscrie de trei ori, și să-și creeze alte ocazii pe lângă, tocmai pentru că fundașii lui Inter au fost puși frecvent în situația de 2 vs 1, în care trebuiau să se apere atât la adversarul care ataca direct poarta, cât și la cel de-al doilea jucător parizian care venea neînsoțit din linia a doua – vezi situația lui Bastoni la golul trei.
- Rigiditatea lui Inzaghi
Am subliniat deja acest lucru mai sus, dar trebuie remarcat că meciul dintre Inter și PSG poate fi rezumat în două etape: în prima repriză, în mod special primele 20-30 de minute, echipa lui Luis Enrique s-a bazat pe un pressing agresiv și pe un joc cât mai direct.
Apoi, din momentul în care s-a detașat la două goluri, PSG a ales să coboare linia defensivă pentru a scădea riscul de a fi surprinsă pe contraatac și a abordat un stil ofensiv mai prudent, în care a atra ușor echipa lui Inter în față, doar pentru a-i surprinde ulterior pe atacuri purtate rapid care au adus alte 3 goluri.
În ambele ipostaze este de remarcat faptul că Inter, sau mai exact Simone Inzaghi, nu a căutat în niciun moment să contracareze tactica adversarilor săi. Dacă în prima repriză lipsa de reacție a italienilor poate fi scuzată, incapacitatea lor de reacție la dominația PSG-ului din a doua repriză lasă un mare semn de întrebare în privința lui Inzaghi.
Sistemul lui Inter a părut unul foarte rigid în comparație cu adversarii săi. Spre deosebire de PSG, care își modifică de multe ori așezarea în teren de-a lungul unui meci, Inter își păstrează aproape permanent aceeași formație pe faza de atac sau de apărare, bazându-se pe faptul că jucătorii săi pot să acopere o poziție lăsată liberă de alt coleg.
Această frică de a ieși din așezarea și schemele de joc standard au afectat mai ales mijlocul terenului: Barella, Mkhitaryan sau Calhanoglu au coborât foarte rar în benzi pentru a-și susține colegii în zonele supraaglomerate de PSG, iar pe faza de atac nu și-au asumat decât prea târziu riscul de a urca cu mingea la picior sau de a rămâne pe o poziție mai avansată pentru o eventuală recuperare a balonului în jumătatea adversă.
Schimbările lui Inzaghi au fost prea prudente: în loc să introducă un mijlocaș pentru a crea superioritate la centrul terenului, italianul a preferat modificări post pe post. Astfel, echipa a continuat cu același sistem ineficient. Dorința lui Inzaghi de a păstra constant pe teren trei fundași centrali a limitat mult opțiunile ofensive ale echipei sale. Introducerea lui Frattesi sau Zielinski în locul unui fundaș central ar fi dat Inter-ului un avantaj numeric la mijlocul terenului pe care Luis Enrique putea să-l acopere doar trăgând spre centru unul dintre jucătorii din bandă. Astfel, Inter putea fie să atace vertical prin superioritatea la mijlocul terenului, fie să profite de eventualul spațiu liber din benzi pentru ca Dumfries, Di Marco sau Carlos Augusto să poată să pătrundă mai mult în careul lui PSG.
- Valoarea individuală
Poate că nu este neapărat o explicație de natură tactică, dar calitatea individuală a celor două echipe s-a putut vedea inclusiv în modul în care au fost construite aceste două loturi. Cu o echipă în vârstă, compusă pe costuri foarte mici și bazată pe reinventarea multora dintre jucători, rezultatele lui Inzaghi sunt de-a dreptul remarcabile. Inevitabil, limitările unui astfel de lot s-au văzut mai mult ca niciodată în fața unui PSG care își permite să cumpere cel mai scump profil de jucător: tânăr, dinamic, de profil ofensiv.
Ironic, cel mai scump transfer al Inter-ului din ultimii 5 ani este Hakimi, cumpărat în 2020 cu 43 de milioane de euro, doar pentru a fi vândut un an mai târziu la PSG pentru aproape 70 de milioane. Dincolo de Hakimi, cele mai scumpe transferuri făcute de Inter în ultimii ani sunt Pavard și Frattesi, ambii în jurul sumei de 30 de milioane. Doar Fabian Ruiz și Donnarumma (liber de contract) au costat mai puțin din primul 11 al lui PSG.
Diferența dintre puterea financiară a celor două finaliste este clară mai ales în abordarea ofensivă a fiecăreia: Luis Enrique este conștient că din punct de vedere tehnic fotbaliștii săi sunt superiori și astfel tactica sa s-a bazat pe a crea oportunități de dueluri 1 vs 1 între atacanții săi și fundașii lui Inter. Pe de cealaltă parte, Inzaghi a fost nevoit nu doar să contracareze inițiativa adversarilor, dar și să găsească soluțiile prin care jucătorii lui Inter să aglomereze anumite spații și să aibă mereu un coechipier aproape cu care poate combina.
În ciuda diferenței uriașe din punct de vedere financiar, ce nu poate fi exclusă din discuție, Luis Enrique a reușit o performanță pe care niciun antrenor nu a obținut-o pentru Paris Saint Germain, și nicio altă echipă să-și domine adversarul timp de 90 de minute într-o finală europeană.
În ultimele 6 luni, PSG a oferit un fotbal spectaculos cum de mult nu am mai văzut la o câștigătoare de Uefa Champions League. Echipele care au ridicat trofeul UCL în ultimele sezoane au fost mai mult asociate cu ideea de pragmatism decât cu stilul de joc ofensiv și pozitiv, cel puțin în faza finală a competiției.
Provocarea pentru Enrique este să ne demonstreze dacă ritmul intens al echipei sale anunță o nouă eră în lumea fotbalului sau dacă a fost doar o seară de vară timpurie care nu o să mai vină prea curând, dar de care cu siguranță ne vom aminti nostalgici mulți ani de acum încolo.
Lasă un comentariu