Partea I. Vremuri noi, metode vechi.
Modul în care cluburile mari de fotbal funcționează astăzi pare să se schimbe din ce în ce mai mult cu fiecare sezon în care cel mai iubit și răspândit sport din lume devine o industrie în care profitabilitatea și sustenabilitate par să fie principalele obiecte ale conducătorilor.
Dimensiunea uriașă la care a ajuns fotbalul la nivel mondial, cu atât echipe care valorează mai bine de jumătate de miliard de euro, nu mai permite cluburilor să se bazeze complet pe deciziile unei singure persoane, așa cum o făceau mai ales echipele engleze sub Sir Alex Ferguson la Manchester United, Arsene Wenger la Arsenal sau pe vremuri Shankly și Clough la Liverpool, respectiv Nottingham.
Nici sumele uriașe aruncate pe transferuri nu mai garantează succesul. Fie vorba între noi, nici nu o făceau vreodată, doar că în trecut cluburile își reveneau mai repede după un transfer eșuat. Diferența acum este că regulamentele cunoscute în general drept „Fair Play financiar” nu mai permit echipelor să investească iresponsabil, așa cum vedem din rezultatele mixte ale unor echipe de „galactici” precum Real Madrid la începutul anilor ‘2000, PSG-ul din ultimii 15 ani sau ale unor cluburi aflate la pragul insolvenței, cu Barcelona în prima linie, care au încercat timp de ani buni să iasă din problemele financiare investind și mai mulți bani în transferuri până să realizeze că transferurile de superstaruri pe sume uriașe nu sunt (neapărat) și cele care aduc succes.
Cei bogați suferă cel mai mult
Fotbalul de performanță are în epoca modernă echipe mari de oameni care analizează cele mai mici detalii din teren și din afara acestuia, pornind de la comisii care decid transferurile echipe până la antrenori de faze fixe, incluziv de auturi.
Toate cele de mai sus nu mai sunt de mult un secret în sport, nici măcar în fotbal, unde tactica bazată pe statistică a ajuns mai târziu decât în alte sporturi, și totuși vedem echipe la nivel mare precum Manchester United, Chelsea, AC Milan, Juventus sau Borussia Dortmund care de multe sezoane au renunțat la lupta pentru trofee și par să se mulțumească dacă la finalul unui campionat obțin un loc de Champions League.
Chiar dacă creează departamente noi și angajează specialiști pentru fiecare detaliu de joc, multe cluburi nu reușesc să alinieze toți oamenii din staff sub o filosofie comună, fiind de multe ori greu să gestioneze viziunile diferite ale acestora asupra echipei, preferințele tactice ale fiecăruia și mai ales orgoliile managerului sau conducerii în a delega responsabilități către oameni care de multe ori vin din afara fenomenului, precum economiști, analiști sportivi, psihologici, etc.
Iar echipele mari din Premier League care încă se confruntă cu asemenea probleme, carese bazează pe gloria anterioară și pe noțiunea că ceea ce a adus rezultate în trecut poate să funcționeze în continuare sunt astăzi puse într-o lumină proastă de formații precum Brentford, Brighton sau Bournemouth, toate echipe de dimensiuni relativ mici până acum 10-15 ani, dar care datorită unui management sănătos și a unei filosofii pe termen lung au reușit nu doar să devină echipe stabile în prima ligă engleză, dar chiar să se claseze de multe ori mai bine în clasament decât formații care cheltuie vară de vară sume uriașe pe noi jucători de top.
Totuși, dintotdeauna echipele cu bugete mai mici au fost nevoite să fie mai inventive pentru a supraviețui împotriva unor cluburi cu putere financiară uriașă. Însă, în ultimii ani observăm cu aceste echipe de mijlocul clasamentul încep să devină din ce în ce mai consecvente în rezultate, în timp multe cluburi obișnuite să câștige trofee an de an trec prin perioade lungi în care performanțele lipsesc, cel puțin raportat la investițiile pe care le fac.
Motivul pentru această decădere a multor cluburi poate fi rezumat foarte simplu printr-un proverb englezesc: „The higher you climb, the harder you fall”. Sau cu cât ajungi mai sus, cu atât vei suferi mai mult odată ce inevitabil cazi.
Puterea financiară a celor mai bogate echipe din Premier League a crescut exponențial în ultimii 10-15 ani, odată cu expansiunea fotbalului dincolo de continentul european către alte piețe, facilitată de era internetului și tranmisiilor TV în timp real la o calitate din ce în mai bună. Această expansiune se transpune inevitabil în numărul mari de fani pe care cele mai mari cluburi le înregistrează în toată lumea, lucru care aduce un venit comercial uriaș prin prezența popularitatea în social media, prin vânzări de tricouri și alte produse cu logo-ul clubului sau din turneele amicale pe care le desfășoară în fiecare vară în Asia sau America.
Această faimă mondială aduce în schimb și reversul medaliei: nevoia de succes imediat este cu atât mai mare cu cât în spatele unui club se află milioane și zeci de milioane de fani care așteaptă trofee și victorii din partea favoriților. Iar o dată cu acești fani vin și sponsori, parteneri comerciale și investitori care așteaptă să vadă performanțe sportive și comerciale cât mai repede.
Presiunea tuturor acestor „stakeholderi” duce de multe ori decizii iraționale din partea cluburilor care în continuare cred că sumele mare cheltuite aduc și rezultate pe măsură în termen scurt și mediu. Vedem în continuare cum cluburile investesc enorm fie într-un nou manager, rol care în Anglia continuă să aibă aura unui om omniprezent și atotștiutor, sau pe jucători aduși pe sume mari de transfer în speranța că aceștia pot nu doar să aducă un plus de valoare pe teren, dar să aducă și un nivel mai mare de interes echipei prin statutul și faima lor.
Iar sumele cheltuite sunt din ce în ce mari, de aceea fotbalulul modern se află într-o eră în care investițiile sunt constant reglementate. Asta înseamnă că pierderile nu mai pot fi așa ușor acoperite sau amânate, iar o vară de investiții nefericite poate dura alte două sau trei sezoane pentru a fi recalibrate, după cum vedem prin problemele Barcelonei cu Liga Spaniolă sau limitele pe care patronii lui Newcastle le-au întâmpinat pentru a respecta Regulile privind Profitul și Sustenabilitatea (PSR).
Bineînțeles că motivele pentru care cluburile mari au sezoane proaste sunt mult mai multe și nu pot limitate doar la deciziile financiar luate: unele echipe pot avea probleme cu accidentările într-un sezon cum este actualul sezon al lui Arsenal sau Manchester City, în timp ce altele, cum a fost cazul lui Liverpool în sezonul trecut, au nevoie de o perioadă de acomodare pentru a integra noi jucători.
Dar în ultimii ani observăm cum mai multe cluburi mari nu se află în situații excepționale, ci se confruntă cu perioade lungi în care sezon după sezon evoluează sub așteptările fanilor. Cel mai bun exemplu în acest sens este poate clubul care a decăzut cel mai tare în ultimul deceniu, atât la nivel de performanță, dar de curând și la nivel financiar, Manchester United.
Cazul Manchester United
Este suficient să ne uităm doar în acest sezon de Premier League ca să vedem ce nu merge bine la United de mai bine de un deceniu: actualul lot al lui Manchester United conține cinci foști fotbaliști pe care Erik Ten Hag i-a antrenat la Ajax, pe care în total clubul a plătit peste 250 de milioane de euro doar pentru sumele de transfer. Toți acești fotbaliști au fost aduși nu pe baza performanțelor din ultimii ani, ci pentru că erau jucători cunoscuți de către actualul antrenor al echipei.
Dar în luna noiembrie Ten Hag a fost demis după un început de sezon dezastruos, iar acum noul antrenor Ruben Amorim are misiunea de a integra acești jucători într-un sistem nou de joc, cu care nu sunt obișnuiți. Iar ca în majoritatea cazurilor, noul antrenor preferă să scape de jucătorii care nu se potrivesc cu stilul său decât să se adapteze tactic la lotul pe care-l moștenește: la mai puțin de 2 luni de la venirea noului antrenor, cel mai scump transfer din ultimii ani făcut de United, Antony, a fost împrumutat pentru 6 luni către Real Betis. În urma sa, colegii săi continuă să se zbată pe locul 15 într-o formație 3-4-2-1 cu care nu sunt obișnuiți, dar pe care antrenorul nici nu vrea să o schimbe, știind că din vară el și tactica sa vor rămâne pe Old Trafford, în timp ce jucătorii care nu se adaptează vor pleca.
Iar această abordare în care clubul se pliază complet după cerințele antrenorului pur și simplu nu mai este rentabilă. Odată cu creșterea fotbalului, salariile și sumele de transfer plătite pentru jucători au crescut exponențial, iar gestionarea greșită a unui singur sezon poate duce cluburile într-un impas din care greu mai pot să iasă.
Ca să luăm un caz concret ne vom raporta la transferul lui Casemiro: conform diferitelor surse, Manchester United a plătit către Real Madrid între 60 și 70 de milioane de euro pentru a-l aduce pe Casemiro, la care se adaugă un salariu anual de aproximativ 17-18 milioane de euro/sezon.
Dar ce se întâmplă, așa cum este cazul lui Casemiro, când jucătorii nu justifică pe teren sumele uriașe plătite pentru ei? Ei devin de fapt o povară pentru cluburile lor. În era super-cluburilor, Manchester United nu poate pur și simplu să-l vândă pe Casemiro din simplul motiv că nu există multe alte cluburi care-și permit salariul său, iar lipsa lui de rezultate pe teren nu poate convinge pe nimeni să plătească măcar jumătate din suma plătită de United inițial pentru el. Astfel, Manchester United se vede nevoită să-l păstreze pe Casemiro și să piardă nu doar cele 70 de milioane pentru transferul său, ba chiar să-și dubleze pierderile având în vedere că de-a lungul contractului de 4 ani clubul va mai plăti încă 70 de milioane pentru salariul său.
În total, aproximăm că transferul lui Casemiro va costa clubul 140 de milioane de euro, bani pierduți dacă ne raportăm la performanțele de pe teren (suma putea fi argumentată ca fiind o investiție dacă echipa avea succes în această perioadă și Casemiro juca un rol important în echipă). Dacă ne uităm la alți jucători care nu au reușit să se impună la United precum Antony sau Mason Mount, putem vedea cum doar din trei transferuri nereușite clubul din Manchester a cheltuit aproape jumătate de miliard de euro fără să aibă vreun rezultat notabil în această perioadă, cel puțin raportat la așteptările fanilor.
Aici putem sublinia principala explicație pentru care echipe precum Manchester United se confruntă constant în ultimii ani cu eșecuri pe plan intern: dacă nu gândești o politică de transferuri pe termen lung și cazi pradă instinctului de a cumpăra câți mai mulți jucători într-un termen scurt sperând că aceștia îți vor rezolva instant toate problemele, riști ca echipa ta să devină un lot de jucători în vârstă sau constant accidentați care nu doar că nu aduc performanțe pe teren, dar în același timp sunt plătiți atât de bine încât niciun alt club nu-și poate permite să-i achiziționeze.
Astfel, jucătorii devin active sau fonduri înghețate, care nu doar că nu pot fi mutate către alt club, dar te și blochează din a achiziționa alți potențial fotbaliști. Acest lucru face ca tranziția către un lot nou, cu jucători adaptați unei noi filosofii de joc și unui nou antrenor să dureze mai mult timp, perioada în care performanțele de pe teren rămân sub așteptările super cluburilor precum Manchester United.
Mai mult, dacă filosofia din teren a echipei se schimbă complet de la un antrenor la altul, șansele ca o bună parte dintre jucătorii lotului să nu se adapteze sunt mari, și de înțeles într-o bună măsură, lucru care obligă clubul să fie într-o continuă reconstruire a lotului, ceea ce nu poate crea decât instabilitate și fluctuații în teren certe pe termen scurt, cu potențial să afecteze și rezultatele pe termen lung.
Problema personajului salvator
Cazul lui Manchester United ne arată capcana în care multe superputeri ale fotbalului cad cel mai des: fie nu accepți că altcineva este mai priceput ca tine, fie crezi că o singură persoană are capacitatea miraculoasă să te salveze de toate problemele.
În cazul lui United am văzut cum un manager nou căruia i se dau toate frâiele puterii în materie de transferuri poate să ia deciziile greșite pe motive subiecte, chiar dacă bine intenționate, iar atunci când pleacă să lase în urma lui un lot de jucători care nu dau randament, care nu sunt compatibili să joace împreună și care atunci când vine noul antrenor își văd poziția la club amenințată, lucru care poate să-i demotiveze sau să creeze tensiuni în vestiar.
Cu alte cuvinte, nu are niciun sens să-i încredințezi unui antrenor mijloacele de a lua decizii cu impact pe termen mediu și lung atâta timp cât poziția sa este una de termen scurt, știind bine că el este primul demis dacă echipa nu aduce rezultate pe teren conform investițiilor. O astfel de structură putea să funcționeze în era Sir Alex Ferguson, dar când echipele tind să schimbe din ce în ce mai des antrenorul atunci când rezultatele nu sunt cele dorite, nu este sustenabil să încredințezi deciziile clubului în mâinile celui mai vulnerabil rol.
Există în schimb și o altă capcană, aceea în care managerul este un simplu executant, iar conducerea clubului aduce jucătorii doriți fără să se consulte cu echipa tehnică în prealabil. Aici antrenorul trebuie să ia un lot de jucători modelat doar pe baza aspectelor financiare, de cele mai multe ori jucători tineri aduși pentru potențialul lor de viitor sau fotbaliști trecuți de prima vârstă, aflați în scădere de formă și/sau probleme de sănătate. Antrenorul trebuie să ia acest lot și să aducă rezultate rapid pentru a scoate investiția echipei, preferabil jucând mereu 1 sau 2 jucători pe care clubul trebuie să-și scoată investiția.
Dacă antrenorul nu se descurcă, clubul schimbă imediat staff-ul tehnic și aduce pe altcineva în locul lui, iar jucătorii devin din ceea ce trebuie să fie un grup unit, mai mult o formație de mercenari lipsiți de motivație în lipsa unui lider constant prezent care să-i încurajeze și să-i ajute să se dezvolte. Exemple bune de astfel de situații sunt cluburi precum Chelsea, AC Milan sau până de curând Paris Saint Germain.
Concluzionând, vedem cum multe cluburi mari eșuează în a crea o structură în interioară care să alinieze echipa la o viziune comună, care merge dincolo de antrenorul sau jucătorii din prezent.
Presiunea exercitată asupra lor, bugetele enorme pe care le au la dispoziție și nevoia de rezultate imediate obligă cluburi precum Manchester United să ia decizii iraționale, de cele mai multe ori sub forma unor transferuri, de jucători sau antrenori, care trebuie să producă miracole imediat.
De cele mai multe ori, rezultatele unor astfel de metode, ancorate în firea umană care inevitabil apelează la lecțiile istoriei pentru a rezolva problemele prezentului, duc cluburile la 1) incapacitatea de a forma o echipă omogenă și compatibilă, 2) la loturi de jucători care pot da randament cel mult pe termen scurt și 3) la o filosofie care nu are în vedere o privire de ansamblu asupra clubului, cu tot ceea ce are el nevoie în secolul 21: infrastructură modernă, marketing puternic și stabilitate financiară care să atragă suporteri și parteneri din toată lumea.
Metodele folosite de Wenger, Ferguson sau Mourinho acum 20 de ani au fost revoluționare la vremea lor. Dar ele nu mai pot fi răspunsul la un fotbal care devine din ce în ce mai atent la detaliile de pe teren, și pe atât de nerăbdător în afara sa, fie că vorbim de fanii din tribune, de sponsorii din loje sau de suporterii aflați la mii de kilometri distanță din spatele ecranelor.
Lasă un comentariu